Amintiri din copilărie: Clauca

Departe de mine gândul de a romanța locul în care mi-am petrecut o bună parte din copilărie, lângă blocul unde am locuit, dar a avut câteva calități notabile cum ar fi faptul că aveai unde să joci fotbal.

Fie că era parcarea din spatele blocului (pe atunci cu doar o mână de mașini), părculețul din fața blocului, spațiul viran ce a devenit ulterior cimitir sau mai ales fostul stadion al echipei de fotbal Cristalul Gerom, aveam unde să ne strângem. Doar minge ne trebuia căci în rest eram destule pușlamale la bloc. Și ca să fie treaba treabă, adesea veneau la noi și copii din cartierul de lângă.

Unul dintre acești copii era Clauca (poreclă venită de la "Claudiu", în caz că nu era evident). Nu mai știu a cui cunoștință era dar venea uneori pe la noi. Un pic mai tânăr decât mine, era un băiat bun și blând dar mai firav și mai bleg. Dacă mie îmi era simpatic din aceste motive, la rândul meu cu o personalitate similară, aceste trăsături de caracter îl făceau ținta băieților mai mari.

Mihai în mod special, un băiat mult mai mare decât noi și la propriu, și la figurat, cu vreo 5 ani mai în vârstă (undeva aproape de liceu) și aproape de 1.90m, avea o plăcere sadică în a-l tortura. La un moment dat l-a ridicat chiar în aer și l-a aruncat de acolo la pământ, de a plecat sărmanul Clauca plângând și șchiopătând spre casă, speriindu-ne pe toți. Până și ceilalți agresori uzuali au fost oripilați de scenă, convinși și ei că s-a depășit un prag.

Drept urmare, vă puteți imagina că nu călca prea des pe la noi iar după acea întâmplare a început să se ferească mai abitir de Mihai și să dispară de îndată ce îl zărea. Cred că era mai singuratic de fel și fără prea mulți prieteni, de continua să riște să mai vină pe la noi.

Îmi mai amintesc cum într-una dintre rarele lui vizite mi-a adus un telescop de ceas, gratis, ceva extrem de rar pe atunci. Deși nu pot să spun că eram mai mult decât cunoștințe, poate amici, eram printre cei care se purtau mereu frumos cu el și mi-a făcut această favoare, tatăl lui având un atelier de reparație ceasuri. A fost un gest care mi-a rămas întipărit în memorie, nu doar pentru telescopul de ceas în sine cât pentru faptul că a ținut minte rugămintea mea, în condițiile în care nu venea des la noi. Și mi-a mai rămas în minte cu o întâmplare.

După cum spuneam, Clauca tindea să fie o victimă dar era mai mult o victimă a băieților mai mari decât el. Unul dintre vecinii mei de etaj, Alin, un băiat cam de aceeași vârstă cu Clauca, dar mai șmecheraș și mai golan din fire, a încercat și el să îl terorizeze într-o zi și l-a atacat. Spre surprinderea tuturor, băiatul acela timid a încetat să mai fie o victimă când s-a trezit față în față cu cineva de seama lui. L-a bătut bine pe Alin, nu ca un agresor ci ca o victimă care știe să se apere.

O altă amintire e cea a lui Alin, cu lacrimi în ochi, fără aroganța de mai devreme, amenințând că se va răzbuna, că bate și că drege, în timp ce căuta pietre sau bețe cu care să continue să îl atace pe Clauca. Izbitor și memorabil contrastul dintre cei doi.

Nu am final, nici măcar o lecție voalată, în pofida faptului că aceste întâmplări au o oarecare tentă de fabulă. Pentru mine sunt amintiri reale și oameni reali. Nu știu ce s-a întâmplat cu Clauca dar sper că e bine. Merita să ajungă bine, din puținul timp în care l-am cunoscut.