Alergarea de Paște

Am ieșit și Paștele acesta, și sărbătoarea asta, chiar în ziua de duminică, să îmi fac tradiționalul long run de weekend. După cum am mai povestit, a ajuns o tradiție personală să alerg în zilele de sărbătoare ca să mă pot bucura de pustietatea de oraș. Adio așteptări la semafor, adio zig-zag-uri printre pietoni, bun venit nimeni și nimic!

Paștele acesta nu a făcut excepție. Ba chiar, combinat cu scumpirile la carburanți, a fost chiar mai liniște și pace ca de obicei, aproape, aproape similar cu dimineața de Revelion. Și am remarcat alt detaliu cu ocazia asta.

De ceva vreme a ajuns să îmi fie groază de fiecare dată când alerg pe marginea unei șosele mai circulate pentru că adesea nu îmi mai aud podcast-ul sau muzica din căști, indiferent ce pereche de căști folosesc. Vacarmul e obositor: accelerări de motoare, tramvaie care se zguduie din fiecare încheietură ruginită cu șine care vibrează zgomotos, cauciucuri care se tocesc pe asfalt, o huruială și un zumzet nu de nedescris ci un haos auditiv cu care e obișnuit fiecare cetățean.

Când alerg pe marginea trotuarelor am ajuns să mă concentrez nu la alergare și potențiale obstacole ci pe sunetul din căști, în special la podcast-uri, ca să nu pierd ce se discută. Este teribil de obositor și frustrant. Noroc cu sărbătorile.

În dimineața de duminică am putut să mă bucur, în sfârșit, de clasicul combo: alergare și muzică. Am început mai funky, cu niște Jamiroquai și am încheiat cu clasicul album Random Access Memories al celor de la Daft Punk. A fost o experiență memorabilă, asfaltul sub picioare, muzica în urechi, doar eu și rarele mașini care nu mă mai puteau întrerupe. Memorabilă și rară...

Toată lumea se plânge de mașini. Au ajuns prea multe. Pe trotuar nu mai ai loc de ele, pe șosea nu ai loc de ele, oamenii au uitat că au picioare cu care pot merge pe jos sau că există transport în comun. În punctul acesta aproape că aștept sărbătorile ca să mai scap de mașini, nu pentru sărbători în sine.