Alergare fără căști

Am citit un articol care m-a pus pe gânduri. Spunea că petrecem prea mult timp pe telefon, eliminând momentele de plictiseală, momente care aveau rolul lor și permiteau creierului să se mai odihnească un pic și să aibă oportunitatea de a-și așeza gândurile în ordine. L-am citit pe telefon, în mod ironic, dar asta nu a însemnat că nu am fost de acord cu concluzia.

Nu am fost de acord însă cu ideea de a nu-l mai folosi când aștepți la coadă. După ce că sunt forțat să aștept undeva în picioare, să mai și dublez tortura cu un strat de plictiseală? Nu, mersi.

Nu am fost de acord nici cu ideea de a nu-l mai folosi în baie, când avem de-a face cu timp care se duce pe apa sâmbetei direct pe canalizare. De ce nu am încerca să îl valorificăm în loc să stăm captivi pe singurul tron accesibil celor fără sânge albastru?

Dar eram de acord cu concluzia articolului... creierul are nevoie de un moment de respiro. Și ce moment mai bun decât atunci când alergi? Când corpul obosește, creierul se odihnește. Se știe doar că, dacă mai și rimează ca un slogan, atunci e musai un sfat înțelept și universal valabil. Așa că de câteva săptămâni bune am început să-mi mai las căștile acasă și să alerg. Nu în liniște, pentru că dacă nu trece o mașină, atunci te latră câinii sau auzi manele în depărtare, dar fără sunetul unei piese sau al unui podcast în urechi. Doar tu, zgomotul de fond și gândurile tale.

Am mai făcut-o în trecut, de nevoie, în rare momente când fie am uitat căștile acasă, fie li s-a descărcat bateria pe parcurs. Însă când o faci intenționat pornești cu alte așteptări. "Ok, hai să o facem și pe asta". Te urnești din loc, îți auzi întâi doar respirația, din ce în ce mai grea și gâfâită, apoi se întâmplă ceva magic: te pierzi în gânduri.

Îți faci planuri, îți vin idei, îți reamintești lucruri, bați câmpii, te duci cu mintea în locuri complet noi în timp ce picioarele tale bat aceleași locuri vechi. E o ocazie să realizezi cât de multe gânduri sunt estompate sau chiar ascunse complet de "gălăgia" digitală a telefonului. De-abia așteaptă un moment de liniște ca să iasă la suprafață și să fie, în sfârșit, băgate în seamă. Și ce moment mai bun să le cerni și să le discerni decât în timpul unei alergări?

Dacă ți-e frică de gândurile tale, poți oricând să te concentrezi pe alergat. E ok ritmul? Trebuie lăsat mai moale? Merge accelerat? Sunt ok picioarele? Încă absorb tălpile încălțărilor șocurile sau trebuie schimbate? Respirația? E sub control sau trebuie să mai încetinești un pic, să îți recapeți sufletul?

Sunt reflexii de care tinzi să uiți după ce nu mai ești începător, dar asta nu înseamnă că devin irelevante odată cu experiența. În locul distracțiilor standard, nu strică să îți mai deviezi din când în când atenția pe componentele de bază ale unei alergări. Fie te asiguri că încă sunt acolo și încă le respecți, fie prinzi din timp devierile de la reguli care s-ar putea transforma, cu puțin ghinion, în accidentări.

Fără căști ai șansa să revii la rădăcini căci alergarea e unul din rarele acte primordiale ce încă persistă în prezent. Respingi milenii de avansuri tehnologice, bazate pe sfânta roată, și te deplasezi așa cum o făceau strămoșii ancestrali și primitivi de odinioară. Cum ei fugeau după mamuți, iar noi fugim de câini, doar fuga ne mai leagă. Dacă mai respingi și telefonul și în locul vocilor din căști le auzi doar pe cele din mintea ta, deja e aproape ca o excursie în trecut. Cum să te deconectezi de tehnologie mai eficient decât simulând vremurile în care aceasta nu exista încă?

Mai era o vorbă prin vremurile acelea, undeva după mamuți, dar înainte de microprocesoare: "mens sana in corpore sano". Dacă tot facem cardio pentru corpore sano, nu e natural să combinăm exercițiul și cu un pic de pauză mentală pentru mens sana?

Da, știu, e greu. Simțim că avem nevoie de telefon ca de aer. Dar uite, păstrăm ceasul de la mână, să apară totuși pe Strava la final, să știe lumea că am alergat. Pentru că da, să renunțăm complet la tehnologie și telefoane e un efort titanic și uneori, poate, inutil (nu primește nimeni kudos pentru asta!). Facem, în schimb, pași mici într-o direcție mai sănătoasă. Și dacă nici pași nu putem face ca alergători...