Vremea

Cea mai frumoasa vreme mi se pare, in mod paradoxal, vremea urata.

In clipa in care scriu aceste randuri, afara bate un vant puternic. Chiar si cu geamurile inchise, nu ai cum cum sa nu auzi vuietele. Dar nu ma deranjeaza, mai ca mi-as dori sa fie si mai auzibil.

E vineri seara, maine nu va mai trebui sa ma trezesc de dimineata si am tot ce imi trebuie pentru a dormi ca un prunc. Ideal ar fi fost un viscol adevarat, cu nameti de zapada, cu fulgi care sa bata in geam si pe care sa ii pot vedea zbatandu-se in urgia de afara.

O astfel de imagine ma relaxeaza mai mult decat una clasica, cu cer senin, mare, nisip si soare sau poate una cu pajisti verzi, presarate cu floricele si nori care pot face un om romantic sa viseze.

E drept, este foarte greu sa iti faci curajul necesar sa iesi din casa cand stii ca te asteapta conditii vitrege. Am tot facut-o acum vreo doi, cand am prins o iarna teribila, geroasa si plina de viscole, fix cand faceam naveta. Ma trezeam pe la 5 si infruntam urgia, schimband, tramvai, metrou si tren, totul culminand cu o jumatate de ora de mers pe jos, uneori chiar mai mult daca mersul imi era ingreunat de nametii de zapada.

In schimb, in momentul in care ajungeam totul se schimba. Eram in siguranta, eram la caldura si totul era bine. O cana de ciocolata calda avea un farmec cu totul si cu totul special. Caldura te mangaia, iti dezmortea oasele inghetate si iti imbratisa tot corpul.

Seara lucrurile erau si mai divine. In patul moale, sub patura pufoasa, nimic nu te poate atinge, in pofida iadului de care te desparte doar un perete.

Vremea urata e momentul in care ii spui "fuck you!" naturii. O infrunti vitejeste dupa care instinctul primitiv iti spune sa te retragi in "pestera", langa "foc" si sa dormi fara griji. Natura nu are ce sa iti faca. Tu, ca om, ai invins-o!