Vânzătorul de covrigi

Două lucruri erau constante la diminețile lui Vasile: aglomerația din tramvai și moșulețul care vindea covrigi în stație. Fie că era frig sau cald, ploaie sau vânt, bătrânelul era mereu acolo, cu lada de covrigi acoperită de o folie de plastic, vânzând covrigi ieftini trecătorilor.

A cumpărat și el într-o dimineață, mânat de o combinație între milă și curiozitate. Nu erau răi deloc. Nu costau mult, erau surprinzător de fragezi și țineau cu succes locul micului dejun pe care îl sărea de obicei. Era simpatic și vânzătorul, un moșuleț uscățiv și scund, cu ochelari imenși și groși, haine ponosite și o șapcă veche care să îi ascundă chelia.

A început cu doi, de curiozitate, a continuat apoi cu câte patru dar s-au dovedit prea mulți și după câteva zile a atins echilibrul, demonstrând că cifra 3 e magică și atunci când vine vorba de covrigi: nici prea mulți, nici prea puțini, suficient cât să se simtă satisfăcut. Acum trei lucruri erau constante dimineața: aglomerația, moșulețul și cele trei monezi de 50 de bani pe care i le întindea pentru covrigi.

După câteva săptămâni ajunseseră chiar să se cunoască. Îl recunoștea bătrânul, oferindu-i mereu o pungă și făcându-l pe Vasile să se simtă special. În plus, simțea că încurajează munca onestă. "Uite moșulețul", spunea Vasilei oricărei persoane care făcea greșeala de a-l asculta, "nu stă cu mâna întinsă, vinde covrigi oamenilor!". Până când într-o dimineață nu l-a mai zărit.

Peste prima zi a putut trece dar în a doua Vasile devenise deja morocănos. Simțea lipsa covrigilor. A treia zi începuse deja să își facă griji... dacă moșul pățise ceva?

A început deci să lipească afișe prin tot orașul și să își întrebe toți cunoscuții dacă aveau cumva habar cine e moșulețul care vindea covrigi în stație. A reușit chiar să capteze interesul posturilor de știri, care vedea în obsesia lui Vasile pentru bătrânel un subiect zemos și lacrimogen, numai bun de făcut rating. Cu implicarea lor a reușit să îi descopere într-un final identitatea.

Trecuse fix o lună de ultimii covrigi. Temător, Vasile aștepta în fața căsuței dărăpănate în care aflase că locuia moș Nae. Era bolnav, îi spuseseră vecinii. Cancer, terminal... cel mai trist era că nici nu avea pe nimeni.

Făcându-și curaj, bătu ferm în poartă, după care intră în curte. Deschise încet ușa și îl zări zăcând în pat.

-Dumneata..., spuse cu un horăcăit bătrânul.

Pentru o clipă, disperarea și durerea îi dispărură din ochi, înlocuite cu un dram de speranță.

Vasile avansă încet. Avea ochii umezi de emoție și cine l-ar fi putut condamna? Aștepta de o lună momentul iar acum îl găsise în sfârșit! Strângând cu disperare pumnul drept, îngenunche lângă patul moșneagului... și îi înmână trei monezi lucioase:

-Trei covrigi, vă rog!


Categorii
personal  |  opinii  |  recomandari de carte  |  avem multe pisici  |  otaku stuff  |  rants  |  aberatii