Ulciorul 3000
În timp ce se întorcea din bucătărie, Dorin se împiedică de covor iar cana cu apă din mână i se făcut țăndări.
-Oooof, și era cana mea preferată, se plânse el, nimănui anume.
Maică-sa, care era în sufragerie urmărind o telenovelă turcească, îi răspunse instant.
-Ulciorul nu merge de multe ori la apă.
Dorin își dădu ochii peste cap apoi se duse să caute o mătură și un făraș, să strângă cioburile. Ulciorul nu merge de multe ori la apă... auzi la ea. Ce prostie rămasă din vremuri arhaice, când oamenii nu erau în stare să facă un recipient de calitate.
A doua zi plecă prin mall și se întoarse de acolo cu o cană nouă, dar din metal de data asta. Poftim, mai sparge-te dacă poți.
La nici o lună distanță, în același context (bucătărie, apă, cană), Dorin se împiedică iar de covor. Cana nu i se sparse de data asta dar reuși să o lovească violent de gresie, ceea ce îi făcu fundul să se desprindă.
-Ulciorul nu merge de multe ori la apă., se auzi iar vocea maică-sii din sufragerie.
"Chinezării de doi bani", mormăi Dorin printre dinți. "E ultim dată", își jură el.
În loc să dea iar bani pe o cană se puse cu burta pe carte, se apucă să studieze fizică, chimie și tehnologie, termină o facultate, se angajă în domeniu, își puse niște bani deoparte și în doar zece ani reuși să își facă singur o cană nouă.
Ulciorul 3000, după cum o botezase, fusese turnată direct dintr-un aliaj revoluționar din titaniu și era practic indestructibilă, un miracol tehnologic. Se întoarse cu ea acasă, porni chiuveta și savură o gură de apă rece.
Apoi se împiedică iar de covor, intenționat de data asta. Cana îi căzu din mână, scoase un zgomot puternic și...
-Ulciorul nu merge de multe ori la apă., se auzi iar o voce sufragerie.
-Ba al meu merge! îi răspunse Dorin cu mândrie maică-sii.
Cana era intactă. Sigur, era o gaură inestetică în gresie și apa era împrăștiată peste tot dar Ulciorul 3000 nu avea nici măcar o zgârietură.
-Dorine... îi spuse bătrana cu îngrijorare în glas, scapă de chestia aia. Nu știi ce faci și cu ce forțe puternice te joci.
Hmpf, pufni arogant Dorin. Nu exista forță mai puternică decât cana lui. Iar Ulciorul 3000 urma să meargă mereu la apă. Continuă deci să bea din cană de câte ori pe zi, spre disperarea maică-sii.
În primul an nu se întâmplă mare lucru. Sigur, se împiedica mult mai des ca înainte, aprope de fiecare dată când încerca să bea apă dar puse asta pe seama emoțiilor și a dorinței subconștientului său de a să făli cu cana. Pentru că în pofida căzăturilor, Ulciorul 3000 era la fel de lucios ca în prima zi.
În al doilea an, lucrurile începursă să o ia razna. Întâi un incendiu, apoi un cutremur. De fiecare dată, singurul lucru care a reușit să se păstreze intact a fost cana lui Dorin. Unica lui cană.
Era pe drumuri acum. Ce nu arsese incendiul se pierduse în cutremur. Doar ulciorul 3000 îi mai rămăsese și se agăța de el cu disperarea unui om care pierduse totul. Ulciorul meu merge mereu la apă, își șopti Dorin singur, mângâind cu tandrețe cana. Și când te gândești că maică-sa insistase în repetate rânduri să scape de ea. Ce ar mai fi avut acum?
În al treilea an lucrurile părură să se stabilizeze iar Dorin să se pună pe picioare. Guvernul le oferise celor afectați de cutremur locuințe noi și locuri de muncă și putea vedea o rază de lumină la capătul tunelului. Iar cana continuia să îi fie mereu alături. Apoi i-a lovit asteroidul.
Un asteroid imens, mult mai mare decât cel care a exterminat dinozaurii, a lovit din senin planeta. Impactul, cu o forță imposibil de calculat, a pulverizat tot aproape instant.
Doar cana lui Dorin, Ulciorul 3000, rămăsese neatinsă, ultima urmă lăsată de oameni în univers. În continuare funcțională... dar nu mai avea la ce apă să meargă.
