Transcendență

Trecuseră vreo 2 luni de când prima Inteligență Artificială ajunsese la nivelul de Singularitate și cam o lună de când 99.99% din omenire fusese absorbită și integrată în absolut, atingând următorul pas evolutiv al speciei. Teleportați cuantic într-o altă dimensiune, una a cunoașterii pure, post-oamenii au dispărut subit de pe planetă, redând-o plantelor și animalelor.

Vasile făcea parte din cei 0.01% care refuzaseră procesul de evoluție. Lui nu îi trebuia iluminare, nu îi trebuia filozofie și cu siguranță nu îi trebuia să fie transformat în informație. Nu, lui îi trebuiau încă două găleți de prune, câteva crengi groase și timp suficient să își facă țuica.

Nu era singur. Marinică, nea Dorin, Georgel, celălalt Vasile și badea Nae îi țineau companie. Se adunau în fiecare zi la crâșmă. Chiar dacă acum era pustie, reflexele lor persistau și insistau asupra aceluiași loc de întâlnire. Singura diferența era că nu mai exista cârciumar iar băutura din bar fusese de mult dată pe gât. Acum își aduceau de acasă obiectul muncii, fiecare cu propria lui sticluță.

Se specializaseră. Să nu credeți că dacă acești simpli oameni din popor rămăseseră la stadiul de homo sapiens sapiens erau proști. S-au prins rapid că nimic nu va mai fi ca înainte și că dacă nu doreau ca monotonia să se instaleze era necesar să își diversifice activitățile. Drept urmare, badea Nae dădea sfaturi, Marinică făcea rachiul din mere, nea Dorin din pere, Georgel se ocupa de vișinată, al doilea Vasile era cu via în timp ce despre primul Vasile am stabilit deja că se axa pe prune.

Țineau cu toții pe lângă casă și câte o găină, două, hambarele erau pline de pe vremea când restul oamenilor nu părăsise încă planeta, grădinile o duceau bine și aveau cu ce să trăiască, cel puțin până la venirea iernii. Dar nu își punea nici unul astfel de probleme, toată energia lor era concentrată asupra tăriei.

Adunați la crășmă, ca în fiecare zi, cei șase săteni făceau schimb de băuturi, lăudându-se fiecare cu rodul cazanelor din fundul curții. Zgomotele lor de voie bună erau singurele sunete nenaturale care poluau fonic atmosfera. Cu o cacofonie de chiuituri, sughițuri și râsete, contrastând puternic cu tăcerea de pe restul planetei, ultimii oamenii din sat, poate chiar și din țară, își făceau de cap.

Iar după ce sticlele se goliră pentru a n-a oară, se instală în sfârșit zen-ul și peste ei. Cu mințile încețoșate în aburii alcolului, dormeau pe mese și pe sub scaune. Își depășiseră la rândul lor condiția și atingând statutul de legumă, se integrară preț de o noapte în absolut.


Categorii
personal  |  opinii  |  recomandari de carte  |  avem multe pisici  |  otaku stuff  |  rants  |  aberatii