The Goblin Emperor - de Katherine Addison

The Goblin Emperor este un roman fantastic scris de către Sarah Monette, sub pseudonimul Katherine Addison. A fost recomandat pe reddit și a reușit să mă facă curios prin premiză: un tânăr jumătate-elf, jumătate-goblin ajunge regele elfilor.

În universul creat de talentata scriitoare, goblinii sunt de fapt tot un soi de elfi, dar cu pielea mai întunecată și ochi de culoare diferită. Și nici elfii nu sunt tocmai creaturile mitologice din operele lui Tolkien, ci mai degrabă un soi de aristocrați. Deși există și unele aspecte potențial supranaturale, dacă nu chiar magice, civilizația e mai degrabă una medievalo-steampunk-ish.

Da, The Goblin Emperor este clar un roman fantastic, dar e unul care ar fi putut la fel de bine fi unul istoric. Partea de fantezie e mai mult un condiment ce îi permite autoarei să oferte o tentă mai exotică și inedită poveștii, dar fără a aliena cititorii neinteresați de subiecte fantasy.

În această lume, aeronava cu care împăratul și alaiul său se întorceau spre casă se prăbușește și toți cei aflați la bord decedează. Asta îl transformă pe Maia, cel de-al patrulea fiu al împăratului, un tânar pe jumătate goblin, născut dintr-o alianță politică și neiubit de familie, în următorul împărat. Este luat pe sus din zona izolată unde fusese "ascuns" și se trezește într-o situație pentru care e complet nepregătit.

Lipsit de educația necesară, fără să cunoască toate tradițiile și cutumele vieții la palat, acesta trebuie să se descurce, să facă față intrigilor și mașinațiunilor politice și să decidă ce fel de împărat va fi.

Sunt acoperite și teme precum diferențele rasiale, culturale sau de gen, fără a fi însă, din fericire, un roman woke. Prezintă, în schimb, o societate alternativă, din toate unghiurile, fără să o judece.

Maia, tânarul împărat, e un protagonist cu care poți empatiza și pe care îl poți simpatiza. Nu e un amalgam de clișee, peștele pe uscat, needucatul ajuns la curte și așa mai departe, ci pare o persoană reală, cu sechele dar și calități, speriat dar și curajos, cu propria personalitate, și care e pus într-o situație cu care nu e mai deloc familiar.

Ca cititori, descoperim detaliile alături de el și avem ocazia de a reflecta asupra situației: noi oare cum am fi procedat? Combinat cu lipsa brutalității șocante, cartea e una foarte relaxantă și o veritabilă plăcere să o citești. Da, există și violență, și morți, și cruzime dar nu sunt exagerate și nici nu se insistă pe ele doar de dragul de a șoca audiența. Sunt acolo doar pentru a păstra povestea realistă și plauzibilă.

Combinată cu politica e și o parte psihologică. Maia e un adolescent timid, cu sechele, care trebuie să își găsească locul la curte. Poziția de împărat îl împiedică să poată avea prieteni, în pofida tentativelor sale. Nu încearcă doar să supraviețuiască aparatului politic ci și să se maturizeze și să nu mai fie singur.

Singura critică e că romanul e unul stand-alone. Rămăsesem cu impresia că face parte dintr-o trilogie, dar de fapt continuările sunt spin-off-urile. La final nu am fost pregătit să mă despart de Maia, mi-aș fi dorit să citesc mai multe despre aventurile sale ca împărat, deciziile pe care urma să le ia și moștenirea pe care ar fi lăsat-o în urmă.