...și luna de pe cer

Se crăpa de dimineață. Perioada aceea din zi când noaptea aproape că trecuse, soarele aproape că răsărise, stelele erau rămase fără baterii și doar luna mai plutea singuratică pe cer. Și ce lună plină era, și ce lună frumoasă...

Un muncitor zgribulit se grăbea spre slujbă. Era singur pe stradă și în timp ce mergea cu pași grăbiți de frig, nu putut să nu remarce globul care plutea luminos de-asupra lui.

-Ce zi rece și ce stradă goală... Suntem doar noi doi, nu luno? o întrebă el.

Ar fi putut fi o întrebare retorică dar era un muncitor simplu, nu știa el cuvinte așa complicate. Știa că era frig, că era dimineață și că erau doar el și luna.

Un alergător disciplinat își făcea și el numărul pe asfalt. Străduțele erau pustii la ora aceea, oamenii nu plecau încă la muncă, copii nu plecau încă la școală, doar el ieșise să înfrunte frigul, de bună-voie și nesilit de nimeni.

Lipsa companiei nu era o problemă, din contră. Mai puține obstacole de care să te ferești alergând, mai puține perechi de ochi care să te judece. Dar cu toate avantajele situației în care se afla, alergătorul se simțea totuși singur. Nu era însă, avea companie tocmai sus, pe cer.

-Hei, luno, și tu ai ieșit la alergat? o întrebă el. Suntem doar noi pe stradă.

Doi îndrăgostiți ieșiseră la o plimbare scurtă după o noapte lungă. Se țineau de mână și pășeau lent prin parc, în pofida frigului de afară. Se bucurau de singurătate... lipsa celorlalți le sporea sentimentul de intimitate și de dragoste.

-Suntem doar noi, iubito, șopti el către ea. Doar noi și luna de pe cer.

-Doar noi și luna de pe cer... cât de romantic! i se șopti înapoi.

-Sin-gură! Sin-gură! În sfârșit singură! Ce bine că am scăpat de stele! Sunt doar eu, doar eu și numai eu! cânta plină de voioșie Luna.