Seria "Psalms of Isaak" - de Ken Scholes

Seria "Psalms of Isaak" - de Ken Scholes

Dacă ar fi să descriu seria Psalms of Isaak a lui Ken Scholes cu un singur cuvânt, acela ar fi ambițios. Cu cinci volume, o lume cu tente atât de fantasy, cât și de S.F., și o poveste misterioasă, se încearcă clădirea unui univers epic, care să rivalizeze cu greii domeniului. Se încearcă. Cărțile au fost suficient de bune încât să mă determine să le citesc pe toate dar, din nefericire, complet nememorabile.

Povestea, personajele și stilul de scris al autorului, sunt toate mediocre. Există și lucruri bune, dar impresia generală este una a unei serii fantasy generice, poate ușor peste medie, ok pentru un fan al genului... și cam atât. Dar să începem cu începutul.

Lamentation

coperta "Lamentation"
sursa imaginii: Goodreads

După un trecut cataclismic, ordinul monahal androfrancin este singurul custode al cunoștințelor tehnico-științifice ale omenirii și are grijă ca informațiile care ajung la populație să fie limitate, pentru a evita un nou război devastator. În umbra androfrancinilor s-au dezvoltat o mână de regate, mai mult sau mai puțin generice, regate care se bazau pe călugări pentru nevoile lor mai avansate, cum ar fi echipamente mecanice sau medicamente.

Atunci când cetatea androfrancină Windwir, dispare într-un nor de fum vizibil de la zeci de kilometri distanță, totul se schimbă și intră în scenă protagoniștii. Descoperi rapid că Sethbert, conducătorul unuia dintre regate, este mintea malefică din spatele dezastrului. În mod stereotipic, Sethbert este sadic și gras, un fel de baron Harkonnen pentru săraci, și începe să se laude în gura mare cu isprava sa, în pofida sfaturilor primite de la mult mai înțeleptul său general.

Jin Li Tam, este una dintre concubinele lui Sethbert, trimisă acolo de tatăl ei, faimosul "păpușar" Vlad Li Tam, pentru a-l spiona. Stereotipic, Jin este un soi de curtezană frumoasă dar mortală.

Rudolfo se numără printre oaspeții lui Sethbert atunci când are loc dezastrul. Rege al țiganilor, este descris ca un fel de dandy gigolo îmbrăcat strident. Bineînțeles, în realitate este un luptător abil, un strateg excepțional, iubit de poporul pe care îl conduce și un actor desăvârșit, ca un fel de Bruce Wayne care reușește să convingă lumea că e un simplu playboy și nu Batman.

Canticle

coperta "Canticle"
sursa imaginii: Goodreads

Evident unul dintre personajele pozitive, Rudolfo pleacă să investigheze tragicul eveniment și o convinge pe Jin să îl urmeze. În mod complet surpinzător, ajung să se îndrăgostească unul de celălalt. Desigur, în mod la fel de surprinzător, întâlnirea celor doi și faptul că ajung un cuplu e de fapt una dintre mașinațiunile tatălui ei.

În ruinele Windwir-ului, Rudolfo îl descoperă pe Isaak, un android care pare să cunoască secretul din spatele atacului. Stupoare, el însuși e responsabil, dar a fost manipulat de către Sethbert iar acum a dezvoltat în mod misterios sentimente și se căiește pentru faptele sale. Rudolfo îl ia pe Isaak sub aripa sa protectoare și decide să construiască o bibliotecă în care să salveze cât de mult se poate din rămășițele cunoștințelor acumulate de androfrancini.

Antiphon

coperta "Antiphon"
sursa imaginii: Goodreads

Îl mai avem apoi pe tânărul Neb, ce își așteaptă tatăl în afara cetății androfrancine și vede cum aceasta e distrusă. El e alesul imatur și impulsiv, destinat să salveze lumea, dar în primă fază își plânge tatăl, se consideră vinovat pentru moartea sa, și încearcă să se răzbune pe Sethbert.

Acestui amalgam de stereotipuri i se mai alătură Petronus, precedentul papă androfrancin, despre care se credea că ar fi murit acum ani bani, dar de fapt își înscenase moartea pentru a duce o viață simplă de pescar. Cu restul ordinului în șandramele, se vede nevoit să iasă din anonimat.

Mai avem și un trib al locuitorilor din mlaștină, un soi de sălbatici superstițioși dar care nu sunt chiar atât de sălbatici cum par, și nici superstițiile lor chiar atât de superstițioase. Totul se combină într-o serie science-fantasy mediocră dar simpatică, împărțită în 5 volume: Lamentation, Canticle, Antiphon, Requiem și Hymn.

Seria este, după cum am menționat deja, ambițioasă. Descrierea pe care i-am făcut-o este mult mai răutăcioasă decât ar merita. Are destule idei bune și trebuie să recunosc că m-a ținut pe muchie până în ultimul volum, nefiind capabil să îmi dau seama dacă seria e una science-fiction mascată sau dacă partea de magie/fantasy este reală. Literar este ok, nu se citește greu, nu are un stil narativ greu de urmărit sau repetitiv, universul detaliat în cărți este suficient de conturat cât să nu pară complet generic. Dar personajele, oh, personajele, aproape toate par deprinse dintr-un fan fiction.

Requiem

coperta "Requiem"
sursa imaginii: Goodreads

Nu am pretenții ca toate romanele să fie imprevizibile precum Game of Thrones, unde nu știi de unde mai răsar morțile. Brandon Sanderson reușește să construiască protagoniști tip Făt-Frumos în Elantris, de exemplu, păstrând un oarecare nivel de dificultăți plauzibile pe care aceștia trebuia să le depășească. În Psalms of Isaak nu se întâmplă asta.

Obstacolele care apar în calea personajelor par mai mult pentru nu a avea o poveste complet plictisitoare, în care nu se întâmplă nimic. De exemplu, Rudolfo și Jin folosesc un limbaj secret de comunicare, prin care schimbă ditamai volumul de informații prin simple apăsări pe mână sau din mișcări subtile ale mâinilor. Productivitatea lor e scoasă din benzile desenate, unde Batman este CEO, playboy, detectiv, super-erou, om de știință și maestru al artelor marțiale și are timp să și mănânce și să doarmă. Intrigile țesute de Vlad Li Tam se întind pe parcursul a generații întregi și le rivalizează pe cele ale prescientului Paul Atreides, fără a beneficia de niscaiva mirodenii misterioase. La un moment dat ajungi să îți dai ochii peste cap de la atâtea calități supraomenești.

Dar am citit toate cele cinci volume, fără să renunț la serie? Le-am citit, ce să fac... Universul clădit e unul complex, misterele, revelațiile și conspirațiile se țin lanț iar aspectele supranaturale sunt foarte ambigue.

"M-am prins", am declarat arogant încă de la primele pagini, e un SF deghizat, ceea ce e prezentat ca fiind magic e de fapt tehnologie uitată, ca să fiu apoi bulversat de elemente noi ce nu se mai încadrau în tipar. În condițiile în care Isaak este un android din care ies aburi din el când face calcule complexe, construit minuțios de călugării androfrancini, este evident că romanul are cel puțin tente steampunk, dar am apreciat faptul că nu am putut spune cu certitudine că supranaturalul este sau nu real. A fost de departe cel mai interesant și surprinzător aspect la o serie altfel previzibilă, și a fost și principalul motiv pentru care prefer să o descriu ca "ambițioasă" și nu "slabă".

Hymn

coperta "Hymn"
sursa imaginii: Goodreads

O parte din vină probabil îmi aparține. Premiza de univers fantasy, cu tente de SF post-apocaliptic și potențiale alegorii biblice (Psalmii lui Isaak...) m-au făcut să mă aștept la o serie demențială, care să mă dea pe spate, așteptări care au contrastat dezamăgitor cu realitatea mediocră a cărților lui Ken Hughes.

Cu toate acestea, cred că un iubitor de fantasy fără mari pretenții poate aprecia seria. E genul de poveste care dacă ar fi fost scrisă de cineva precum Frank Herbert, George R.R. Martin sau Brian Sanderson, ar fi putut rivaliza cu Game of Thrones sau Dune. Dacă nu îți ții așteptările sub control, poți fi plăcut surprins.