Seria "Earthsea" - de Ursula K. Le Guin

Nu ai cum să fii cititor de S.F. și să nu fi auzit de Ursula K. LeGuin la fel cum nu ai cum să fii cititor de fantasy fără să fi auzit de Earthsea, scrisă de aceasta prin anii 70. Combinația între o autoare faimoasă și o serie de cărți influențiale s-a dovedit irezistibilă.

Atunci când citești o carte fantasy, o faci de regulă pentru a explora un univers fermecat și complet diferit. Creaturi fantastice, vrăjitori puternici, tărâmuri greu de descris și rupte din altă lume, cu protagoniști carismatici și aproape perfecți, ce trec prin aventuri epice. Earthsea e aproape opusul.

Principalul protagonist al seriei e Ged, pe care îl urmărim cum evoluează de la un tânăr talentat la vrăjitor legendar. Până aici, tipic, dar de fapt este și cel mai realist și imperfect personaj pe care l-am întâlnit într-un roman fantasy. Greșește și învață din greșelile sale, este uneori umbrit de aroganță, alteori prea modest, puternic dar nu un zeu, și cu un final de poveste modest. Ursula K. Le Guin reușeste să transmită cu succes atât legenda vrăjitorului Ged, cât și povestea omului Ged.

Acest lucru este posibil și datorită faptului că sistemul de magie prezentat în carte e ancorat în realitate. Nu vorbim de un sistem logic și bine explicat, ca în Mistborn, ci de unul care nu depășește limitele credibilului. Vrăjitoarele nu combină cozi de șoarece și frunze de mătrăgune pentru a obține licoarea dragostei, dar pot vindeca animale bolnave sau afecțiuni curabile, adoima vechilor vraci. Magii pot controla vremea însă numai până la un punct. Pot produce iluzii, dar nu perfecte și nu pot crea ceva din nimic, te pot blestema dar nu te pot transforma în broaște. Sunt puternici, dar puterea lor e o combinație între influența pe care o aveau profesorii, filozofii sau liderii religioși în trecut, nu avem de-a face cu Gandalfi care să poată face față singuri unei armate. E un sistem pe care îl poți accepta fără să îți dai ochii peste cap, are sens și nu depăște limitele bunului simț.

În mod similar, nici acțiunea nu are loc într-un tărâm extraordinar de fantastic. Lumea Earthsea e compusă din mai multe insule, cu mici imperii sau facțiuni dominate de diverși lideri locali. Există diferențe culturale și rasiale, dar cu nimic mai strident decât ce exista în propria noastră istorie comparând, de exemplu, civilizațiile europene, asiatiace sau oceanice. Dragonii și existența unui tărâm al morților sunt singurele aspecte ceva mai extreme, dar până și acestea sunt prezentate într-un mod temperat.

Toate aceste lucruri nu fac însă seria una mai puțin interesantă. Din contră, fără trucuri ieftine și fan service, Earthsea te atrage prin frumusețea poveștii și prin personajele unice, ancorate în realitate. Sunt 6 cărți în total, dar sunt scurte și se citesc ușor.

sursa imaginii: Goodreads

A Wizard of Earthsea îl introduce pe Ged, cunoscut sub numele de Sparrowhawk, cel mai puternic vrăjitor din Earthsea, și povestește cum a ajuns să își câștige faima. Deși este descrisă uneori ca o sursă de inspirație pentru Harry Potter datorită faptului că e prezentată și partea în care Ged ajunge să studieze artele magice, comparația mi se pare una forțată, acest aspect e unul prea puțin dezvoltat.

Din punct de vedere literar, cartea are un ton ciudat. Am avut adesea impresia că trec mai degrabă printr-un rezumat al unor aventuri mult mai epice și mai bine detaliate, decât printr-o poveste. Umanitatea lui Ged e singurul lucrul care te ține lipit de pagini. Află de tânăr că puterea lui e una nemaiîntâlnită și că urmează să facă fapte mari, ceea ce îi oferă o ușoară aroganță și o mare grabă de a-și atinge potențialul, ceea ce îl face să comită greșeli ale căror consecințe îl vor bântui toată viața. Se maturizează, dar nu se transformă în arhetipul vrăjitorului înțelept, tip Gandalf sau Merlin, ci pur și simplu devine mai responsabil.

Deși vorbește cu un dragon și traversează tărâmul morților, toate aceste lucruri se întâmplă într-un mod aproape monoton, fără nimic cu adevărat epic sau spectaculos. E drept, eu judec aceste lucruri în 2019, după ce am trecut printr-o sumedenie de alte cărți fantasy. În 1968, când romanul a fost publicat pentru prima dată, standardele erau diferite, motiv pentru care am decis să merg mai departe cu seria și să nu o judec după o singură carte. Și foarte bine am făcut, deoarece The Tombs of Atuan a făcut lucrurile să devină interesante.

sursa imaginii: Goodreads

Tânăra Tenar este aleasă să fie Înalta Preoteasă a unor zei străvechi. Dusă departe de familie de la o vârstă fragedă, tânjește după o viață mai interesantă decât cea pe care o are ca gardian a catacombelor din Atuan. Atunci când un hoț încearcă să fure cea mai de preț comoară a templului, inelul lui Erreth-Akbe, viața ei se schimbă. Hoțul este tânărul vrăjitor Ged care, pe lângă inel, o ia cu el pe Tenar, eliberând-o și ducând-o departe de influența ordinului religios.

sursa imaginii: Goodreads

În The Farthest Shore Ged revine în centrul atenției. Lumea și vrăjitorii încep să piardă din magie iar Ged, lider al magilor și lord al dragonilor, e cel care pleacă într-o călătorie menită să descopere misterul situației și o eventuală soluție. Însoțitorul său e nimeni altul decât tânărul prinț Arren și împreună ajung să treacă chiar dincolo de moarte.

sursa imaginii: Goodreads

Tehanu e cartea care m-a făcut să consider că da, seria Earthsea chiar e una specială. Tenar, fosta preoteasă din The Tombs of Atuan, a decis să ducă o viață simplă, departe de curtea regală și de onorurile care i s-ar fi cuvenit după întâmplările din volumul II. Soțul ei, un banal fermier, a murit iar fiul ei e plecat pe mare. Trăiește într-un sătuc standard, fără pretenții, și nu are genul de viață la care te-ai aștepta pentru o eroină de talia ei.

După ce Tehanu, o tânără fetiță, e abuzată de un grup de vagabonzi, aruncată în foc și lăsată să moară, Tenar o salvează și o ia sub aripa ei protectoare. Restul satului nu privește fetița cu ochi buni, o cred blestemată și consideră că ar fi fost mai bine pentru toți dacă ar fi murit.

Nici Ged nu mai este ce era odată. Rămas fără puteri la finalul The Farthest Shore, alege să se ascundă de lume și să ducă o viață ordinară, în pofida repetatelor insistențe ale regelui și a celorlalți magi de a li se alătura la curte. Soarta îl readuce pe el și pe Tenar împreună și transformă volumul patru al unei serii fantasy într-o poveste despre doi oameni aproape obișnuiți și greutățile prin care trec.

sursa imaginii: Goodreads

Al cincilea volum, Tales From Earthsea, este o culegere de povestiri care se petrec în același univers. Chiar dacă pot fi citite separat, detaliează o parte din legendele din primele cărți și prezintă evenimente care vor influența finalul seriei.

sursa imaginii: Goodreads

The Other Wind este a șasea și ultima carte. Oferă finalitate, ceva ce a lipsit din parcursul original al seriei, și clarifică istoria dragonilor și a tărâmului morților.

Trăgând linie, nu pot spune că am fost dat pe spate. Consider că principalul motiv din spatele popularității Earthsea e faptul că a fost una dintre primele serii fantasy care a prezentat în roluri principale personaje "minoritare". Pun termenul în ghilimele deoarece aspectul mi se pare cam forțat. Faptul că Ged are tenul închis la culoare are zero relevanță asupra poveștii și ține doar de descrierea acestuia.

Sigur, la vremea respectivă, în anii 60, a însemnat ceva faptul că o carte fantasy avea o populație cu pielea albă descrisă ca una de luptători sălbatici și needucați, contrastând cu populația cu ten mai închis la culoare ce conținea magi școliți, populație din care face parte și Ged. Dar în 2019 acest lucru te lasă rece, mai ales în condițiile în care, repet, aspectele rasiale au rol pur descriptiv și nu se insistă asupra lor. Dacă Ged ar fi fost eroul alb arhetipic iar forțele invadatoare ar fi fost formate din luptători negri, povestea ar fi rămas aceeași.

În schimb, nu se poate spune asta și despre Tenar, un personaj feminin independent și interesant. Rolul femeilor în societatea magilor și discriminarea acestora joacă un rol important pe parcursul ultimelor romane și contribuie la tonul realist al acestora. Nu pot spune că sunt un mare cunoscător al literaturii fantasy, dar din selecția de cărți citite nici una nu are personaje feminine la fel de plauzibile precum Tenar, care să nu se încadreze într-un arhetip sau să fie puse forțat în centrul atenției. E admirabil modul natural în care curge povestea și se integrează astfel de aspecte, mult mai polarizatoare în alte lucrări.

Aș recomanda însă seria? Greu de spus. Este clar o lectură interesantă, mai profundă decât majoritatea romanelor de gen. În același timp, am unele rețineri. Earthsea mi se pare puțin cam supraevaluată pentru genul fantasy, dar recunosc că cel mai probabil este o opinie pur subiectivă, fără să țină de calitatea cărților în sine, în genul de situație în care mintea recunoaște meritele dar sufletul nu se lasă convins. Tot ce pot spune este că merită încercate.