Răzătoarea

Când eram copil, mă fascinau două lucruri la casa bunicilor. Primul era rezervorul cu robinet care îți permitea să te speli pe mâini la chiuvetă, ca la oraș. În prezent a dispărut cine știe pe unde. Avem apă curent, într-un final, și își pierduse utilitatea.

Al doilea lucru era răzătoarea (sau mai bine zis răzătoarele). Dacă întrebi pe cineva acum ce e aceea o răzătoare și-ar imagina probabil ustensila de bucătărie cu care razi brânzeturile peste paste sau cartofi. Pentru cineva care a copilărit la țară, în schimb, o răzătoare e un obiect de metal pe care îl folosești pentru a jos noroiul de pe talpă.

Vii de câmp, sau de la joaca prin noroiul de pe drum, dacă ești copil, apoi dai jos tot pământul strâns.

Unul dintre cele mai neplăcute sentimente este să mergi cu straturi groase de noroi greu și lipicios pe tălpi. Mersul, cel mai natural lucru, devine o corvoadă.

Unul dintre cele mai plăcute sentimente este să dai jos noroiul întărit de pe tălpi, răzuindu-le pe o răzătoare. Mmm!

Am avut în weekend ceva treabă în grădina părinților și, la ieșirea din grădină, am observat o răzătoare. După ce am folosit-o cu satisfacție, am realizat că nu mai văzusem una de foarte mulți ani.

Ceva ce înainte era o parte standard din curte dispăruse subit. Praful de pe drumuri nu mai e, sunt asfaltate acum. Curtea are ciment, noroiul nu mai e ca pe vremuri. A dispărut în amintiri, precum copilăria.