Rățușca cea urâtă

Filele din calendar zburau încet dar sigur iar rățușca cea urâtă le număra și răsnumăra cu fiecare clipă, în speranța că poate, poate va trece timpul mai repede. Aștepta venirea pubertății.

E un adevăr universal valabilă că uu e ușor să fi urât, inclusiv pentru rățuște. Situația e cu atât mai tragică atunci când nu ești doar urât ci și cel mai urât iar sărmana rățușcă se afla în această tristă ipostază. Dar nu dispera.

Celelalte rațe o tachinau cu o cruzime greu de descris în cuvinte (în special din cauza faptului că insultele erau în rățească și nu toți termenii au corespondent), dar de fiecare dată găsea putere în visul, sau mai bine zis speranța că va deveni într-o bună zi lebădă. Se și imagina devenită subit frumoasă, plină de grație și cu o siluetă maiestuoasă, privind de sus banalele rațe ce obișnuiau să o ia peste labă.

Timpul trecea, încet dar sigur, rățușca rezista, strângea din dinți și ignora insultele iar într-o bună zi dorința îi fu în sfârșit ascultată. Duhul pubertății se pogorî deasupra ei iar rățușca cea urâtă se transformă în lebădă.

Cu o falsă modestie, pluti tăcută spre cârdul de rațe, așteptându-le cu sufletul la gură reacția. Dar vai, răspunsul primit nu era tocmai cel la care spera.

Văzând arătarea cu gâtul înalt și lung ca de cocostârc, cu un cioc mic și îngust, rațele începură să râdă toate în hohote. Nu le venea să creadă, rățușca cea urâtă devenise chiar mai urâtă.

Cu obrazul crăpat de rușine, lebădorățușca se retrase în stufăriș și nu își mai arătă niciodată fața în restul celorlalte păsări. Dar povestea ei rămase adânc întipărită în istoria rațelor. Paradoxal, devenise un simbol dătător de speranță pentru toate rațele urâte. Oricât de hidoase ar fi fost, se puteau consola cu ideea că nu vor fi niciodată la fel de repuslive ca rățușca cea urâtă, cu gâtul lung și ciocul subțire.