Pescarul-invers

I se spunea “pescarul-invers” și era fără doar și poate cel mai colorat personaj dintre toți cei care se strângeau pe marginea lacului la acele ore matinale. Și credeți-mă că se strângeau mulți ciudați pe acolo, amatori fie de o ciorbiță de pește, fie să mai întrerupă din monotonia zilelor de pensie.

Iar toți acești pescari se împărțeau în două mari tabere atunci când venea vorba de “pescarul-invers”. Unii îl apreciau și se bucurau de faptul că nu reprezenta concurență, iar alții îl considerau o abominație care pângărea ocupația de pescar.

Dar de ce era un personaj atât de controversat? Răspunsul e pe atât de simplu, pe cât de ciudat: nu era interesat să prindă pești, a căror lungime și greutate să crească exponențial de la o relatare la alta, ci își arunca undița sperând să prindă genul de captură pe care restul colegilor săi o detestau.

Cizme vechi, crenguțe, gunoaie, toate mizeriile aruncate în lac reprezentau pentru “pescarul-invers” veritabile comori. Fiecare instanță de fir întins era un mister ce aștepta să fie dezlegat: oare ce obiect nou și inedit urma să mai găsească?

Mândria sa era o carcasă veche de mini-televizor pe care o transformase într-o cutie în care își tinea ustensilele de pescar. O tigaie veche și găurită, odată curățată, îi devenise blazon iar din zecile de încălțări găsite reușise să completeze câteva perechi cât de cât similare.

Erau capturile sale și povestea adesea despre ele cu aceeași pasiune și aceeași strălucire în ochi pe care o avea un pescar clasic povestind despre monstrul prins în lac.

A venit timp de câțiva ani, zi de zi, alături de restul pasionaților de pește, până când a dispărut la fel de misterios precum a apărut. Au existat multe teorii care să îi explice lipsa dar nimeni nu îl cunoștea suficient de bine încât să poată confirma adevăratul motiv.

Unii au spus că, pescuind toate nimicurile, s-a îndreptat spre ape noi cu noi provocări. Alții, mai insensibili, au spus că ar fi murit. Alte teorii spuneau că se mutase sau că de fapt pretinsese că nu dorea să prinde pește, pentru a nu se face de râs și că după atâția ani de eșecuri a hotărât să își pună capăt zilelor.

Puținii săi prieteni, cei care îi apreciau pasiunea în pofida țintelor diferite, preferau să creadă că e în locuri mai bune, cu ape mai limpezi și capturi mai bogate. Și de fiecare dată când unul dintre ei avea ghinionul să mai prindă altceva decât un pește, ciocneau câte un pahar în cinstea sa și își imaginau că le transmite salutări.

-“În memoria ta, pescarule-invers, singurul pescar ajuns legendă fără a prinde un pește!


Categorii
personal  |  opinii  |  recomandari de carte  |  avem multe pisici  |  otaku stuff  |  rants  |  aberatii