Omul care nu râde

În funcțiile de criteriile alese, Radu era cel mai serios om din lume: nimeni nu îl văzuse vreodată râzând. Nu era nefericit, avea o familie frumoasă, o carieră respectabilă și un număr sănătos de prieteni. Doar că nu râdea.

Cei care îl cunoșteau erau obișnuiți cu el și îl considerau pur și simplu lipsit de umor, ceea ce nu era un lucru chiar atât de rău. Era un om bun în rest, te puteai baza pe el, cui îi păsa că nu vă puteați bucura împreună de o glumă?

Cei care nu îl cunoșteau așa bine tindeau să fie increduli și să își petreacă primele ore sau zile împreună încercând să îl facă să râdă cu tot felul de bancuri, imagini sau clipuri video. Fără succes, desigur.

Unii credeau că e o problemă biologică, ceva legat de mușchii feței, incapabili să reproducă gesturile necesare râsului. Alții suspectau că era ceva pe plan psihologic sau poate un defect fizic în creier care îl bloca din a râde. Realitatea era însă mult mai simplă: Radu cunoscuse deja apogeul umorului și odată ce ai atins climaxul... nimic nu te mai poate excita.

Întâmplarea fatidică a avut loc când era în clasele primare. Compunerile la limba română au fost responsabile pentru multe tragedii de-a lungul timpului, a lui a fost doar una dintr-un șir aproape infinit. A primit ca temă să scrie despre Africa și când și-a verificat la final compunerea a observat o mică, măruntă greșeală, pe care atâția dintre noi am făcut-o adesea: a mâncat o literă și în loc să scrie "băștinașii" a scris "bășinașii".

A râs de unul singur aproape un sfert de oră. De fiecare dată când credea că s-a liniștit își reamintea de "bășinași" și izbucnea înapoi în râs. Era umorul suprem, curat, neforțat și în formă pură, cum numai mintea unui copil neprihănit poate scorni sub atingerea magică a zeilor comediei.

De-a lungul timpului a mai reflectat asupra întâmplării. A avut chiar intenția de a o transforma într-o mică povestioară amuzantă sau chiar un banc. Ceva despre locuitorii nativi ai unei insule al cărei principal export ar fi gazele naturale. Numele lor? "Bășinași". Și-a dat însă seama că ar fi fost un efort inutil. Nu ar fi făcut decât să adauge un preludiu inutil, o tentativă forțată de a împacheta într-un ambalaj inutil o perlă a umorului. De ce ar fi făcut asta?

Nu își făcea iluzii că era singurul care se bucurase de acest nectar comedic. Era o poantă suficient de generică cât să fi fost descoperită accidental și de alte persoane. Dar și ele, asemeni lui, au ajuns la aceeași concluzie: de ce să o împarți cu alții? A păstrat-o atât din egoism, dar și din considerente altruiste. Umorul se terminase pentru el dar putea persista în alții.

De fiecare dată când familia lui îl tachina că au găsit o glumă sau poză amuzantă și că el nu se bucura de ea, zâmbea în interior. Zâmbea cu blândețe, recunoscător că pentru cei dragi lui se puteau amuza fără griji iar veselia le mai atenua din durerile vieții. Și zâmbea cu aroganța unui om care era singurul ce cunoștea adevărul, ca un adult pe care copii încearcă să îl facă gelos cu jucăriile lor.

Da, era adevărat, Radu încetase să mai râdă. Dar din când în când, atunci când era singur, nu se putea abține să nu își reamintească și să mustăcească:

-Hehe, bășinași, hehe!