O poveste ca niciodată

Așa cum majoritatea bărbaților din ziua de azi par să aibă aceeași tunsoare și același tip de barbă, tot așa majoritatea poveștilor începeau cu "a fost odată ca niciodată”.

Era principalul aspect care le diferenția de restul operelor literare, puternic înrădăcinat în ADN-ul și cultura lor. Așa cum musulmanii au saluturile lor specifice, și poveștile aveau modul lor specific de a-și da bună-ziua.
-A fost odată, domnule Făt-Frumos din Lacrimă.
-Ca niciodată, tanti Capra cu trei iezi!

Sigur, mai aveau parte de comunități rurale, precum satul “Amu cică era odată”-țenilor sau imigranți, cum ar fi clanul “Într-o galaxie foarte-foarte îndepărtată”, dar în general poveștile formau o societate foarte omogenă și conservatoare. Știți voi, genul de societate care se autodescria drept tradiționalistă și naționalistă, tip “a fost odată” în primul rând. Numai una singură dintre ele alegea să o descrie diferit.

“O adunătură de boșorogi ramoliți, împietriți în căile lor, pe ale căror idei primitive s-au depus tone de praf și care acum, mai mult ca niciodată, ar trebui să se trezească din amorțeala cea de veci și să se auto-inoveze până nu dispare definitiv în neantul trecutului paleolitic din care provine, blocată permanent în vremurile în care se potcoveau purecii”. Așa le-ar fi descris o tânără poveste, unica rebelă din tărâmul poveștilor, dacă i-ar fi cerut vreodată cineva părerea. Dar nimeni nu-i cerea părerea.

Adoima unul lepros izgonit în afara societății, tot așa era ostracizată și povestea noastră. De ce? Pentru că dorea să inoveze. Sătulă ca toate poveștile să înceapă aproape identic, propunea abordări revoluționare cu un avânt tipic tineresc. Dacă o parte dintre suratele ei o ignorau cu o nepăsare tipic bătrânească, altele i se opuneau cu o furie tipică aceleiași categorii de vârstă. Așa fusese din moși-strămoși, odată ca niciodată. Cine se credea acest tineret care dorea să răstoare cutumele???

După câțiva ani în care bunul mers al societății povesteștiene a fost tulburat de protestele solitare ale poveștii rebele, au decis să îi acorde o audiență în forul poveștilor, unde să își prezinte cazul. Dacă ar fi urmat să se considere că e ceva valabil printre ideile ei, dezbaterile s-ar fi mutat într-un mediu academic, apoi implementate după atingerea rapidă a unui consens în vreo câteva decenii. Dar dacă ar fi urmat să se considere că bate câmpii, atunci era invitată să se care unde o vedea cu ochii.

-Dragele mele, își începu povestea pledoaria. Nu v-ați săturat de aceleași formule învechite? Să luăm de pildă clasicul caz al moșului și babei lipsiți de copil. În loc de “A fost odată ca niciodată un moș și o babă care nu aveau copii.” nu ar fi mai bună o introducere mai cărnoasă, care să picteze un peisaj mai realist? Ce spuneți de următoarea exprimare:

Bătrânul își privi îngândurat bătătura. Câteva găini amărâte scormoneau de zor prin țărână, sub supravegherea atentă a unui cocoș țanțoș. Câinele, legat de gard, lenevea fără nici o grijă, simțind că nu venise încă momentul să păzească ograda. Nu era cea mai animată curte, bătrânului i se părea dureros de goală. El și cu baba lui nu aveau nici un copil, să le lumineze viața.

-Nu e oare mai artistică? întrebă retoric povestea.

Agitațiile din tribună păreau să îi răspundă că nu, nu este mai artistică. Poveștile se foiau nervoase și șușoteau între ele, deranjate de ciudata propunere de introducere.

Speriată să nu piardă interesul audienței, povestea rebelă plusă.

-De ce începem mereu cu începutul? E un clișeu de mult fumat, de care s-au săturat toți cititorii. Nu am putea oare să începem direct cu acțiunea, ca un fel de sneak-peak care să atragă atenția cititorului și să îl facă dornic să afle mai multe? Ia ascultați aici propunere:

Era imens, cât o biserică, dar lipsit complet de orice urmă de sfinți. Blindat cu solzi și condus de trei capete fioroase, balaurulul se pregătea să îl înghită. Cu pumnul încleștat pe mânerul sabiei, Făt-Frumos încercă o manevră evazivă. Dacă știa că se va ajunge aici, poate că ar fi luat altă decizie.
Totul începuse acum o lună, când era încă un simplu fiu de moș și babă.

Atât i-a trebuit poveștii! Dacă prima propunere era neobrăzată, cea de-a doua era de-a dreptul blasfemie. Au sărit pe ea toate suratele ei, au uns-o cu smoală, au tăvălit-o prin pene și au dat-o afară din oraș. Cât tupeu pe capul ei!

Luni de zile au bârfit și boșcorodit sărmana poveste. I se imputau opinii care de care mai radicale, fiecare raconteur adăugând mici detalii spumoase. Se ajunsese chiar să se creadă că amârata ar fi propus să se renunțe complet la orice formulă început.

Lunile s-au transformat în ani, indignarea s-a mai domolit, dar blasfemiatoare poveste a rămas… de poveste. Ce balauri, babe cloanțe sau zmei? Poveștile își speriau copiii cu legenda poveștii care a vrut să fie altfel.

Amu, nu știu dacă acest lucru e ironic, tragi-comic sau doar interesant, dar legenda poveștii era singura care nu începea cu a fost odată ca niciodată. De fiecare dată când cineva îi reîmprospăta amintirea în memoria publică, folosea formula "A fost odată, și nici să nu mai fie, o poveste care…”.

Undeva departe, peste nouă mări și nouă țări, o poveste stingheră râdea mai bine.