O pisică perseverentă

Se pot spune multe despre slăbătură dar nu și că e frumoasă. Nu e nici chiar urâtă, dar anii petrecuți pe stradă și-au lăsat amprenta.

Deși de când e la noi e bine hrănită, are în continuare o constituție de pisică subnutrită, mică și subțire iar blana-i încă e aspră la atingere. Singurul avantaj pe care îl are în fața celorlalte mâțe e că e printre puținele care îți pot sta pe piept sau pe burtă fără să te sufoce.

Dar viața dură de stradă vine și cu unele avantaje. Slăbătura e tupeistă, chiar mai tupeistă decât Pișcot. E înfiptă și nu acceptă nu ca răspuns.

Nu ai chef de ea? Nu-i nimic, are ea chef de tine. Vine și și se așează în brațe. Nu o primești în brațe? Nu-i nimic, se așează lângă tine. Se face iubită cu forța.

Zilele trecute răsfățam babul, pe Tașa, o țineam în poală și o periam, ca orice stăpân de persană care se respectă. Hop și slăbătura lângă noi. Nu avea loc în brațe dar avea loc pe scaun. Se simțea deci și ea iubită și băgată în seamă.

Sigur, nu a durat mult. Baba o fi e bătrână, dar e aprigă și acră și nu înghite multă lume (adesea nici chiar pe noi...). S-a lăsat rapid cu hâsâituri și după ce i-a ars câteva labe pufoase peste bot, a sărit supărată din scaun, s-a îndreptat țâfnoasă către ușă și a cerut afară din cameră.

Iar după ce a ieșit supărata Tașa, pisica perseverentă i-a luat locul. S-a așezat ea în poală și a început să toarcă.