Numărătoare inversă

Zece nu avea nevoie de nici o introducere. Era cel mai bazat și nu doar matematic vorbind. Fiind nota maximă, era definiția excelenței și primul care nu era doar o cifră ci un număr.

Nouă era un fel de zece, dar imperfect. Pe-acolo fiind, reușea să satisfacă marea masă. În ceea ce îi privește cei pentru care nouă nu era suficient... hateri, hateri cu toții.

Opt era destul de ciudat. Era un fel de aproape-nouă, care era la rândul său un aproape-zece. Curios însă, asta nu făcea opt un aproape-aproape-zece ci un aproape nașpa. Încerca să salveze aparențele invocând infinutul, care era un opt căzut pe o rână, dar nu reușea să păcălească pe nimeni. Opt era doar pffft.

Șapte era bazat-bazat, l-ar fi ajutat până și pe opt să pară cool dar s-ar fi rebranduit într-un aproape-șapte. Șapte erau zilele săptămânii, mările și țările din basme, și era încărcat cu atâta energie mistică încât dădea pe dinfară.

Șase era un aproape-șapte din mai multe puncte de vedere. Nu era apropiat doar numeric, ci și la nivel de simbolism. E drept, varianta sa ezoterică era mai întunecată și nu pe gustul tuturor, dar tot timpul se găsea câte un bibliopat să găsească perechi de șesari pe te miri unde. Asta fără măcar să pomenim clasicul șase-șase, poartă-n casă!

Cinci era pe la jumătate. Era cinstit, precum mâna cu cinci degete care face munca de jos. Fiind nota de trecere, chiar și în forma ei minimă, era suficient de ok cât să fie lăsat în pace.

Patru în schimb... Îi era rușine să se încerce drept un aproape-cinci pentru că nu ar fi păcălit pe nimeni. Era, săracul, asociat cu eșecul, motiv pentru care prefera să stea cu capul la cutie și să nu facă valuri.

Trei era tot șmecher, la fel ca șapte. Și tot la fel ca șapte, îl dorea la bască o potențială asociere cu vecinul său mai nașpa, patru. Majoritatea lucrurilor din poveste erau câte trei: felurile de mâncare, copiii de împărat sau capetele de balaur. Alături de șapte și de șase, formau cele trei numere mistice. Pune-te cu asta dacă poți!

Doi era la alt nivel. Sistemul lui binar stăpânea practic lumea digitală, lumea digitală stăpânea practic lumea reală, de unde se putea deduce cu ușurință că doi era de fapt un zece modern, stăpân peste toți și toate. Numai analfabetismul tehnologico-matematic al unora îl ținea pe loc.

Unu era unu. Nu era doar primul, mai era și unicat. Până și zece recunoștea cine e numărul unu. Îl respectau cu toții ca pe un străbun mitic fără de care nimeni nu ar fi existat.

Zero însă... ar fi fost întâiul între întâi, numeric vorbim, dar cum valoarea lui era zero, nu era băgat în seamă de nimeni. În cadrul lui zece stătea la coadă, în spatele lui unu, mai mult cu rol decorativ. Nimeni nu știa însă că el era de fapt alfa și omega, capabil să ia pe oricine și fie să îl înzecească, fie să îl reducă la nimic. Sau, mai bine zis, ar fi putut să o facă dacă nu ar fi fost zero, condamnat la neființă și neputință prin natura sa.

Bogdan BUCUR

Bogdan BUCUR

Născut și crescut
București