Motanul inmanusat
A fost odata ca niciodata un motan care avea manusi. O pereche rosie de manusi, tricotate din fire de lana, croite perfect pe masura labutelor sale din fata. Era mandru nevoie mare de ele si le purta oriunde ar fi mers. Nu le dadea niciodata jos, nici macar cand facea baie.
Strict pentru motan, lucrurile mergeau cum nu se poate mai bine: manusile aratau bine si ii tineau de cald la labute. Ce altceva ar mai fi putut cere? Pentru restul insa...
Cam in aceeasi perioada cu motanul a fost, tot ca nicioadata, un grup de pisici geloase pe manusile acestuia. Il priveau cu ochi rai de fiecare data cand trecea inmanusat prin fata lor si il acuzau ca l-ar fi copiat pe motanul incaltat.
Ce de invidie, ce de cuvinte urate, ce de dorinte si rugaciuni in speranta ca manusile vor fi pierdute, distruse sau macar patate... Da, acele pisici nu erau deloc de treaba. Miau-miau-miau, miau-miau-miau, nu facea nimic altceva in afara de barfi motanul si manusile sale intreaga zi. Nici nu se punea problema sa mai prinda si ele un soarece, ceva.
Motanul nu stia aceste lucruri dar vazandu-le cum se holbau adesea la el, mai ales in directia manusilor, s-a gandit ca poate isi doresc si ele o pereche. S-a dus spre ele cu ganduri pasnice, dispus sa impartaseasca cu ele secretul manusilor sale dar nu a fost intampinat deloc intr-un mod placut. L-au acuzat ca vrea sa se dea mare, l-au hasait si au plecat in goana, fugind in departare cu blana zburlita.
Pe motan l-a durut fix in manusi. A ridicat din umeri, metaforic vorbind, pisicile nefiind capabile de un astfel de gest din simple limitari anatomice, dupa care a plecat spre treaba lui.
Si-a facut apoi si o perche de botosei, toti rosii, tot croiala din lana, un fularas similar iar din restul de material ramas, o mini-caciulita, numai bine de pus in varful cozii, pentru a o feri de frig.
Povestea nu are un final sau vreo morala. Nu are nici vreun sens anume. Singurul lucru concret e ca a fost odata ca niciodata un motan care s-a imbracat asa cum si-a dorit si-un grup de matze invidioase.
Motanul a ramas in istorie doar pentru manusile sale, restul accesoriilor nefiind mai mult decat o simpla nota de subsol, iar pisicile pentru gelozia lor. In rest, nu stie nimeni cati soareci au prins.
