Miros de sâmbătă

Nimic nu miroase mai frumos decât sâmbăta. De-ar fi parfum, s-ar vinde ca pâinea caldă (care, în mod absolut întâmplător, are la rândul ei un miros tare apetistant).

Sâmbata miroase atât de frumos încât îți vine să îți petreci întreaga zi adulmecând-o și savurându-i cu nesaț aroma. Iar partea absolut grozavă este că poți! E sâmbăta și nimeni nu te poate opri să faci tot ceea ce îți dorești și tocmai de aceea miroase așa bine sâmbăta.

Cel mai urât miroase, desigur, lunea. Ca duhoarea de pește mort, lunea e repulsivă. Iar neplăcutul iz persistă de-a lungul întregii săptămâni, disipându-se treptat până când sâmbata îl spulberă complet din atmosferă, înlocuindu-l cu ceva mai parfumat.

Atât de rău miroase lunea încât se răspândește și în sens invers, iar duminica, zi ce în mod normal ar fi trebuit să miroasă tot a sâmbătă, e poluată olfactiv și începe la rândul ei să pută. Nu prea mult, mai degrabă subtil, ca o persoană ce nu făcut duș și încearcă să își mascheze mirosul de transpirație învăluindu-se într-un ocean de parfum.

Și atât de rău miroase lunea încât întregul motiv pentru care sâmbăta e atat de înmiresmată e pentru că e singura zi în care nu miroase deloc, dar absolut deloc a luni.

E sâmbătă, poți trage aer în piept și să răsufli ușurat. E parfum de fericire și de libertate