Micul mare Micușor

Micușor nu știe că e mare.

Poate ca să ne facă în ciudă, poate că datorită mâncării de calitate, poate că pur și simplu a fost genetic, dar motănelul mic de altă dată e acum un bolonav negru de carne.

Pantera care plesnește de sănătate, cotârlăul pe al cărui stomac poți cânta la tobă, are în continuare un suflet de copil. Cu o voce timidă și un mieunat stins, pare scos din două filme. Nu el se aude, a înghițit un pisoi mic.

Plin de curaj, își face loc în brațe. Se întinde pe marginea scaunului, miaună și îmi sare în poală. Apoi începe să se alinte și să împungă cu capul. "Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau", le spune el mâinilor care refuză să îl mângâie.

Iar de faci greșeala să îl iei în brațe... Micușor se face bilă. Bilă ca form, ghiulea ca dimensiuni, își bagă capul sub burtă, se rotunjește și încearcă să fie mic, după cum îi e numele.

Mare? Mic? Sunt doar etichete.