La coadă

Scârbos lucru să stai la coadă.

Ieși din casă, îți părăsești confortul, siguranța și familiaritatea locuinței cu care te-ai obișnuit, și meeergi undeva, să stai și să aștepți pe un termen nelimitat, doar-doar ți-oi rezolva treburile. Sigur, teoretic poți scăpa și fără cozi. Există o șansă să ajungi la destinație, să intri, să nu fie nimeni altcineva, să rezolvi rapid și eficient, țaca-paca!, apoi să te întorci victorios de unde ai venit. Sigur... doar că ai șanse mai bune să câștigi la loto.

În realitate ajungi într-un loc înghesuit, cu eventualele locuri pe scaun deja ocupate de oameni care par că nu au treburi mai importante decât ale tale (și sigur nu au pentru că se știe că treburile tale sunt cele mai importante), iar tu trebuie să aștepți în picioare. Ugh.

Și tot e bine. Dacă stăteai la coadă acum câteva decenii, pe vremea părinților sau a bunicilor, nu puteai sta liniștit cu nasul într-un telefon, împingând cu degetul pixeli împachetați cu AI pe Facebook sau Instagram. În cel mai bun caz erai doar tu cu gândurile tale sau, poate, o carne grea și prăfuită sau un ziar greu de manevrat. În cel mai rău caz... împărțeai coada cu alți oameni, străini, și trebuia să socializezi. Credeai că e greu să stai la coadă? Imaginează-ți că mai discuți și despre vreme, politică sau meci în timp ce faci asta. O oroare, o veritabilă oroare...

De-aia n-are ursul coadă. E cel mai bazat și fioros din pădure, el se duce direct unde are treabă și toată lumea îl rezolvă din prima.