Iubirea față de aproape și RATB-ul

“Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”, spune Iisus in Biblie, o poruncă universal valabilă, cu o unică excepție. Cred că nici însuși Mântuitorul nu ar fi avut pretenția să îți iubești aproapele în tramvai.

La ore de vârf, când aglomerația atinge cote maxime iar spațiul disponibil e mai valoros decât un teren vilan în centrul capitalei, aproapele tău e persoana pe care o iubești cel mai puțin. “Iubirea” e într-atât de puternică încât îți vine să îl arunci pe fereastră sau să îl împingi pe scări pentru o bucățică în plus de locșor.

Și nici nu ai cum altfel când cei pe care atât de poetic îi numește Biblia “aproapele tău”, semeni de care ar trebui să îți pese, sunt reduși metaforic la coate care te înghiontesc, butoaie sufocante de osânză sau nespălați cu iz de transpirație stătută.

Cine te-ar putea condamna pentru așa ceva? Desigur, cu excepția celorlalți călători, pentru care tu însuți reprezinți un ghimpe în coaste. Nimeni, nici măcar Iisus, propovăduitorul iubirii față de aproape. Și nici nu e de mirare, ținând cont că în acele vremuri străvechi nu existau tramvaie.

Oamenii nu erau, pe atunci, captivi în aceeași pseudo-închisoare pe roți. Călătoreau călăre pe măgari sau în care trase de cai și de boi. Un singur lucru aveau în comun cu transportul public modern: mirosul de bălegar.