Haina face pe om?

E o poveste clasică, "arhetip" aș spune chiar, în care hâtrul Nastratin Hogea e invitat la o nuntă. În haine simple, e ignorat de meseni. În haine de fală e pus la loc de cinste, așa că se apucă și le îmbibă cu mâncare. E evident că hainele sunt cele apreciate și care merită să mănânce, le explică el.

De aceea și eu blana să mănânce o poftesc,
Căci văz toți privesc la haine, iar persoana n-o cinstesc.

Morala e simplă și se rezumă la o vorbă pe care o știm cu toții: "nu haina face pe om". Judecă omul din spatele lor și nu modul în care e îmbrăcat. O concluzie greu de contrazis chiar și de cel mai contrar dintre Gicii-Contra, și o concluzie pe care multă vreme am legat-o de povestea cu Nastratin. Dar o pseudo-fabulă, fie ea și una faimoasă, nu o să bată niciodată experiența.

Nu mai e mult până se fac aproape două decenii de când am terminat facultatea. Dar încă îmi amintesc de cursurile domnului decan Marinoiu. Nu doar materia în sine (mi-a pus bazele în domeniul statisticii, cu noțiuni care vor rămâne mereu relevante), ci și faptul că dumnealui venea mereu la cursuri îmbrăcat în costum. Sacoul, cămașa și chiar vesta erau nelipsite inclusiv vara.

Prin contrast, eu eram într-o perioadă un pic mai rebelă a vieții. Veneam adesea cu lanțul agățat de pantaloni, brățări de piele cu țepi la mână, și tricouri de metalist. Cu toate acestea, domnul decan nu mi-a reproșat niciodată nimic (nici vreun alt profesor, de altfel). Dincolo de vestimentație, pe partea educațională eram un student pasionat de domeniu, atent la cursuri și cu rezultate bune. Acestea erau criteriile după care eram judecat, nu după haine. Dar la unul dintre cursuri am avut o revelație.

Era un curs toropitor de vară iar eu simțeam că și tricoul de pe mine e prea mult. Însă în fața mea domnul decan preda calm lecția, fără să dea semne că ar fi incomod. Și în timp ce îi priveam hainele, un banal costum de profesor, elegant dar modest, am realizat un lucru. Am simțit în sinea mea că motivul din spatele alegerilor vestimentare era respectul față de profesie, de studenți și de universitate. Toate experiențele din subconștient și toate observațiile despre caracterul dumnealui s-au acumulat subit, culminând în acel moment personal de "aha!". Și m-am simțit prost.

Eu nu eram îmbrăcat pe măsură. Nu neapărat la costum, eram totuși un student la un curs obișnuit, nu o festivitate sau vreo ocazie solemnă. Dar nu eram decent, fără extra zorzoane, chit că nu exagerasem cu ele (nu vă imaginați că arătam ca un metalist scos din mosh pit).

Treptat, am renunțat la ele și m-am prezentat la cursuri în haine obișnuite pentru un tânăr. Un tricou normal, fără modele sau culori stridente, pantaloni normali, fără tăieturi sau alte extravaganțe și, mai ales, fără brățări sau lanț. Pentru că da, eram în floarea vârstei, alături de prieteni, dar participam și la cursurile unei facultăți unde, din fericire, pot spune că profesorii care nu mi-au meritat respectul sau atenția au fost excepțiile, nu regula.

Povestioara mea nu schimbă neapărat sensul zicalei. Răspunsul la întrebarea din titlu rămâne "nu". Dar trebuie să ținem cont și de faptul că există un timp și un loc pentru toate. Hainele transmit și un mesaj despre cine suntem și cade în responsabilitatea noastră să ne asigurăm că îl trimitem pe cel dorit.