Gulliver și nostalgia

Dacă tot trebuie să stau cu orele la birou, în fața unui monitor, mă mândesc cu faptul că am reușit să îmi formez obiceiul de a ieși în fiecare zi din casă, pentru o plimbare care să îmi dezmorțească picioarele și să îmi îndrepte spatele. Merg cât pot ca să nu ajung să nu mai pot să merg, cu alte cuvinte.

Aflat la țară, în micuțul sătuc Gura-Vadului, am ieșit la o astfel de plimbare pe seară. Numai eu știu cât am bântuit străzile de aici în vacanțele din copilărie. Ba iarna cu sania, ba cu prietenii din sat, ba cu bunica la biserică, ba cu vărul meu, cu bicicletele. Eram ca la mine acasă.

Nu și în seara asta. Azi m-am simțit străin. Oameni pe care nu îi cunoșteam, case moderne pe care nu le recunoșteam, străzi asfaltate, ba chiar și o canalizare în lucru.

Drumul în pantă până la biserică, ce era cândva o drumeție lungă și obositoare până aproape de periferia satului, e acum o plimbare mult prea scurtă. Mă simt ca un Gulliver modern, care a crescut în timp ce în jurul său totul s-a micșorat. Până și biserica sau monumentul din sat par de nerecunoscut. Din ipostaza de adult care poate vedea peste gard, lucrurile par, deși similare, suprinzător de diferite.

Chiar îmi e greu să nu mă minunez. Oare chiar atât de mic eram pe atunci încât atât de aproape să mi se pară atât de departe?