Fericire cu țepi
Cică era fericire acolo. În tufișul acela des, atât de des încât nu vedeai nimic în spatele lui, s-ar fi aflat fericirea. Dar fericire de-aia bună, cum era pe odinioară, înainte să bage ăștia E-uri și să facă experimente genetice și alte chestii care sunau periculos, chiar dacă nu știa nimeni ce însemnau.
Cei în cunoștință de cauză le șopteau neofiților aproape cu fiecare ocazie "vezi, bă, că acolo e fericire de-aia bună, ca pe timpuri. Ce să știți voi, tineretul..." Desigur, nici ei nu știau cum e fericirea respectivă dar știau că e acolo.
Ascunsă fiind de hățișul sălbatic și, cel mai important, plin de țepi, era ca o comoară ce aștepta să fie descoperită, dar la care nu se încumeta nimeni să se bage. Căci nu mergea să trișezi.
Ce, credeai că gata, bagi un buldozer sau te duci chiar cu niște mănuși mai groase, o macetă, dai cu sete prin ghimpi și ajungi la fericire? Bă băiatule... era fericire de-aia bună, era fericire pe bune. Iar fericirea reală, tradițională, era fragilă. Al naibii de fragilă, încât un barbar lipsit de scrupule nu ar fi putut să ajungă la ea fără să o distrugă.
Ca orice lucru care merită (și credeți-mă că fericirea reală merita poate mai mult ca orice pe lumea asta), avea nevoie de sacrificii. Trebuia să te încumeți să te strecori cu grijă, cu mare grijă, cu foarte multă grijă și încă o dată cu grijă, să suferi ghimpii țepoși ce ți-ar fi sfâșiat carnea fără să crâcnești iar la final, dacă aveai noroc și nu făceai nici o greșeală, aveai o șansă măruntă dar reală... la un strop de fericire măruntă dar reală.
Cel mai bun lucru din lume era! Nectarul zeilor! Ambrozie! Șaorma cu de toate din care poți să muști cu poftă fără să se scurgă pe tine! Era cel mai bun lucru... sau așa se specula.
Nimeni nu îndrăznise vreodată să ajungă la ea. Sigur, erau povești, legende chiar, cu eroi mitici care ar fi încercat să o facă. Tunele misterioase săpate pe sub pământ ca să ajungi fix în miezul fericirii. Piramide autohtone uriase, din vârful cărora puteai să te arunci și să planezi până în mijlocul tufișului cu aripi de Icar. Ipoteze erau destule, suficient de bine documentate sau inventate cât să alimenteze zvonurile.
Mai găseai fericire și în alte locuri. Din aia pe care își făcea ursul nevoile și îi creștea natural PH-ul sau din aia răsărită după ploaie ca o ciupercă. Dar era o fericire ieftină, de import, ajunsă aici de te miri unde. Nu avea substanță, nu avea profunzime și nici nu ținea mult. Puf! Un pic de fericire, un strop de zâmbet, olecuță de râs și gata! se termina efectul. Nu și cea cu țepi, cea din tufișul blestemat.
Se zvonea că era permanentă. Și că îți lungea și viața, oferindu-ți tinerețe fără bătrânețe, viață fără de moarte, semnal maxim la telefon chiar și în vârf de munte și prioritate la casele din supermarket. Dar tot nu se încumeta nimeni să ajungă la ea.
Mulți visau sau își făceau planuri însă în final tot la fericirea ieftină ajungeau. Fericirea vrac, trântită într-un cântar jegos, ambalată într-o pungă generică și ținută la congelator până la momentul festiv. Fericirea accesibilă, ce nu avea țepi.
Existau totuși și oameni care încercau să ajungă la ea. Nu temerari, așa cum poate v-ați fi așteptat, ci oameni disperați, care nu mai aveau nimic de pierdut. Afundați ireversibil în depresie, se aruncau în țepi, în speranța deșartă că vor găsi mitica fericire reală. Aia pe bune, aia bună, aia ca pe vremuri...
Se aruncau în țepi, fără să le mai pese de nimic, și încercau să înainteze, destrămându-se pas cu pas, bucățică cu bucățică, împinși de un imbold supraomenesc, andrenalină și, poate, mirosul din ce în ce mai puternici al fericirii. Dar nici unul nu o atingea. Iar sângele lor iriga solul. Iar oasele lor putrezite îl fertilizau. Iar disperarea lor făcea țepii mai ascuțiți. Iar fericirea? Fericirea nu o vedea nimeni.
Poate că nici nu exista. Poate că era o capcană. Sau poate că pur și simplu așa e fericirea reală. Are țepi și nimeni nu o poate atinge.
