Domesti...cine?

Când era mică, Pușa nu prea avea chef de mine. Cu timp și răbdare, am ajuns persoana ei preferată. Pisica ce pe vremuri fugea de lângă mine ca acum să zburde prin casă mă înghesuie noaptea în pat și îmi ocupă perna. Când nu are loc la cap, se duce la picioare sau chiar în brațele mele. Timp, afecțiune și hrană, rețeta perfectă pentru a domestici o pisică și a o face să te iubească.

Baba, doamna Tașa, cea mai acră pisică din casă, ne privea pe toți cu ură. Ultimul lucru pe care și-l dorea la vârsta ei era să ajungă într-o casă străină, după ce fosta ei stăpână s-a îmbolnăvit și nu a mai putut să aibă grijă de ea. Primul pas a fost să ne tolereze în prezența ei. Apoi și-a găsit un loc al ei lângă calculatorul meu. Cu timp, răbdare, mângâiat, plicuri și atenție a ajuns să îmi doarmă noaptea pe piept iar ziua să îmi stea în brațe cu forța.

Mâța gri, mai nou, a trecut și ea printr-o evoluție similară. Inițial rezervată, după un duș cald de atenție a ajuns să ne iubească. Acum îmi sare ziua în poală iar noaptea mi se cuibărește în brațe, la competiție cu Pușa. Cu timp, răbdare și afecțiune am domesticit-o și pe ea.

Și apoi o avem pe Slăbătură... Defectul ei este că e prea afectuoasă. Sufocantă de afectuoasă. Stresant de afectuoasă! E ca o râie care toarce și de care nu mai scapi, și care dacă te vede ți se urcă pe piept, ți se urcă în poală, te ia în brațe și îți cântă cântecul ei torcăcios.

Slăbătura a fost pisica ce a reușit performanța de a de domestici ea pe noi. Cu un baraj constant de afecțiune a devenit Slăbăturica, mâța pe care te poți baza când vrei să mângâi pe cineva. Cu timp și afecțiune, s-a transformat într-una din feblețile mele.

P.S. În poză e Dracul, o altă pisică ce s-a transformat din pacoste alergică la afecțiune în Drăcuțul care vrea să fie luat în brațe și mângâiat.