Cuvintele vin greu când e ceață.
În ceața reală nu vezi mai nimic în față atunci când ți se așterne în drum. Doar nesăbuiții aleg să conducă iar săbuiții stau cât mai departe de șosele pentru a nu ajunge victimele lor. Iar teoretic în ceața reală poți răzbate din depărtare cu farurile speciale, aprinse de cei mai săbuiți dintre nesăbuiți.
În ceața reală poate fi plăcut, într-un stil bacovian. O vreme mohorâtă și umedă, care măcar nu e caniculară, de care te poți feri stând în casă, cu o cană cu lichid fierbinte în față. Ceața reală e departe și nu te poate atinge.
Ceața mentală, în schimb, e altă poveste. Cuvintele vin greu când e ceață. Ideile nu se mai leagă și nu te mai ferești tu de nimeni pentru că totul te evită. În capul tău se așterne o liniște apăsătoare și grea, genul de absență neplăcută și dureroasă, ca un vid care încearcă să te absoarbă în neant.
Cuvintele vin greu când e ceață. E și oboseală, e și lehamite, e și lipsă de interes, e și lipsă de chef... E "nimic" iar "totul" e doar o amintire. Gândești lent, te miști lent, ești lent, lentoare te cuprinde și te învăluie ca o plapumă grea și sufocantă.
Cuvintele vin greu când e ceață. La o cursă unde doream să îmi depășesc limitele, în pofida picioarelor care se încăpățânau să mai tragă, m-am înviorat singur cu câteva palme. Dar aici mâna refuză să se ridice, conceptul de înviorare nu există. A fost înghițit de vid și a dispărut în ceață.
Închizi ochii până se ridică ceața.