Cuvintele vin greu când e ceață.

Cuvintele vin greu când e ceață.
Photo by Patrick Hendry / Unsplash

În ceața reală nu vezi mai nimic în față atunci când ți se așterne în drum. Doar nesăbuiții aleg să conducă iar săbuiții stau cât mai departe de șosele pentru a nu ajunge victimele lor. Iar teoretic în ceața reală poți răzbate din depărtare cu farurile speciale, aprinse de cei mai săbuiți dintre nesăbuiți.

În ceața reală poate fi plăcut, într-un stil bacovian. O vreme mohorâtă și umedă, care măcar nu e caniculară, de care te poți feri stând în casă, cu o cană cu lichid fierbinte în față. Ceața reală e departe și nu te poate atinge.

Ceața mentală, în schimb, e altă poveste. Cuvintele vin greu când e ceață. Ideile nu se mai leagă și nu te mai ferești tu de nimeni pentru că totul te evită. În capul tău se așterne o liniște apăsătoare și grea, genul de absență neplăcută și dureroasă, ca un vid care încearcă să te absoarbă în neant.

Cuvintele vin greu când e ceață. E și oboseală, e și lehamite, e și lipsă de interes, e și lipsă de chef... E "nimic" iar "totul" e doar o amintire. Gândești lent, te miști lent, ești lent, lentoare te cuprinde și te învăluie ca o plapumă grea și sufocantă.

Cuvintele vin greu când e ceață. La o cursă unde doream să îmi depășesc limitele, în pofida picioarelor care se încăpățânau să mai tragă, m-am înviorat singur cu câteva palme. Dar aici mâna refuză să se ridice, conceptul de înviorare nu există. A fost înghițit de vid și a dispărut în ceață.

Închizi ochii până se ridică ceața.