Cum să reduci rata analfabetismului

Părintele Vasile privi satisfăcut posterul făcut de nepotul său, Andrei. Avea nevoie să strângă bani pentru construcția noii biserici iar ăla micu' se pricepea la calculatoare. I-a făcut o mândrie de afiș de toată frumusețea, cu o biserică și sfinți, făcându-l să creadă că poate e totuși ceva de capul noii generații de tineret. Mai trebuiau să pună doar textul apoi tot Andrei urma să trimită modelul pe Internet către tipografie iar părintelui îi venea comanda direct la parohie.

- Scrie acolo mare, începu părintele să dicteze, "pentru doar 500 de lei donați puteți fi ctitori ai bisericii", apoi treci codul IBAN.

Pff, ctitor, pufni Andrei în gând. Generația asta bătrână nici să scrie corect nu știe. Se ocupă să introducă mesajul bun, atașă fișierul rezultat pe mail și apoi îl ușchi pe bătrân din cameră, să se poată reveni în liniște la jocurile lui.

În doar trei zile părintele Vasile fu sunat de curier. Plin de entuziasm, acesta a desfăcut cu mare grabă pachetul, scoase din altar lipiciul pregătit din timp și se apucă sâ lipească mega-posterul pe gardul bisericii. Poate chiar va termina biserica anul acesta, cu ajutorul câtorva enoriași cu buzunare largi.

Cetățeanul Dumitru își plimba câinele prin cartier, ca în fiecare seară, când un lucru nou îi întrerupse rutina. La intrarea în biserică apăruse un afiș nou.

"Pentru doar 500 de lei donați puteți fi cititori ai bisericii", citi el mesajul.

Ai dreacu', numai bani știu să ceară, se revoltă în gând. Își văzu de drum, fără să realizeze că sămânța unei idei tocmai îi fusese plantată în creier.

În acea noapte Dumitru visă pentru prima oară în ultimele săptămâni. Nu era un vis pe cât o amintire de mult uitată, din copilărie. În timpul unei slujbe banale de duminică, dascălul își chemă nepotul să citească din biblie. Micuțul Toaderică putea să citească de la frageda vârstă de 5 ani, spre admirația și murmurul babelor din biserică. Numai Dumitru, copil și el pe atunci, privea cu pizmă cu un alt băiat era în centrul atenției.

Se trezi dimineața plin de sudoare. Își amintea tot acum și știa ce avea de făcut. Se ridică din pat, se spălă pe ochi, se îmbrăcă în hainele lui bune și ieși din casă. Așezat la ușă încă de dinainte ca banca să se deschidă, Dumitru urma să facă o donație bisericii.

În dimineața de dinaintea următoarea slujbe, Dumitru se înființă primul la biserică, chiar și înaintea babelor etern prezente. Avea tipărită pe o foaie de hârtie detaliile transferului și se îndreptă cu ea direct către preot. Dorea să își confirme în mod oficial noul statut.

Preotul, bucuros ca de fiecare dată când întâlnea un credincios dornic să se despartă de banii lui în favoarea bisericii, se apucă de îndată să verifice în liste apoi îi confirmă lui Dumitru că da, era oficial un ctitor al bisericii.

-"Perfect! Atunci când pot să citesc?", întrebă proaspătul ctitor.

-"Poftim? Ce să citești, domnule?", îl întrebă înapoi preotul, plin de mirare.

-"Cum ce? Slujba. Doar pe hârtie scrie clar, negru pe alb: cu doar 500 de lei poți să devii cititor al bisericii."

Contrariat și cu o condescendență deloc mascată, preotul se apucă să îi clarifice lui Dumitru:

-"Ctitor, dragă domnule, nu cititor. Adică un fondator al bisericii, nu are legătură cu cititul."

Dar Dumitru venise pregătit.

-"Știu ce înseamnă ctitor, părinte, dar nu asta scrie pe afiș. Nu mă interesează să fiu ctitor, eu vreau să fiu cititor. Pentru asta am plătit și dacă nu voi primi această onoare, atunci îmi vreau banii înapoi de îndată!"

Îngrijorat, preotul se duse de îndată afară și verifică afișul. Își trânti o palmă peste frunte apoi își imagină cum urma să îl pocnească cu aceeași palmă pe nepotul lui, Andrei. Greșise textul, chiar scria cititor. Se întoarse apoi resemnat către Dumitru și, ca să îl împace, îi oferi ocazia să citească din Biblie chiar în cazul slujbei care urma să înceapă.

Nimeni nu a fost mai fericit decât el atunci când se așeză, în sfârșit, în strană și, asemeni lui Toaderică, începu să rostească slovele deslușite. Și, tot asemeni lui Toaderică, le citi tare greu căci nu mai pusese mâna pe o carte din timpul liceului. Dar, cu chiu, cu vai, o scoase la capăt și putu să plece acasă cu mândria că citise în biserică.

L-au boșcorodit puțin babele pe la spate, că pocise cuvintele Domnului dar nimic nu putea ciunti fericirea lui Dumitru. Iar când mai trecu o săptămână și veni iar timpul slujbei de duminică, se puse iar pe citit. De data aceasta însă babele de serviciu s-au sesizat. Cum de citește un neica nimeni, care nici nu mai călcase prin biserică până atunci, și o mai face și prost?

S-au dus la preot să îl tragă de limbă de îndată ce s-a terminat slujba iar acesta nu avu de ales și fi nevoit să le destăinuie boroboața cu afișul. Și cum se știe doar că bătrânele credincioase au limba ferecată, când mai trecu o săptămână preotul se pomeni cu patru oameni noi în biserică. Toți plătiseră contribuția de cititor și toți doreau să citească.

Morocănos, Dumitru dar și preotul fură nevoiți să accepte că și nou-veniții aveau același drept să citească așa că își împărțiră în mod egal predica. Apoi, peste încă o săptămână, numărul celor dornici să citească se triplase!

Ce poate fi mai palpitant și plin de onoare decât să citești în biserică? Nu e de mirare că într-un timp relativ scurt preotul a ajuns într-un punct în care nu mai putea să facă față cererilor.

Sigur, pe de o parte strânsese de mult banii necesari pentru noua biserică, își schimbase mașina iar acum strângea pentru casa de vacanță, dar în același timp nu își mai putea ține slujbele în mod corespunzător din cauza numărului mult prea mare de oameni care așteptau să citească.

Ca să scape, le-a propus atunci să vină în biserică și în afara orelor de program. Inițial nu au fost cine știe ce doritori, cititul neavând același farmec fără enoriași care să te asculte. Pe de altă parte, de când slujbele se umpluseră de amatori care mai de care mai peltici și poticniți, nici credincioșii nu prea mai veneau la biserică. Marea majoritate a participanților erau oricum alți cititori ce își așteptau rândul. Așa că, încetul cu încetul, biserica ajunsese să fie utilizată la foc continuu.

Minut după minut, oră după oră, zi după zi, în biserica preotului Vasile se citea. Nu a durat mult până când au ajuns să se plictisească lumea de Biblie. În fond, de câte ori poți să auzi despre testamente, pilde și rugăciuni? Așa că unul dintre cititori a venit cu o idee: să treacă și la alte cărți.

Te-ai fi așteptat ca părintele să se opună dar nu, acestuia încetase de mult să îi mai pese de situație. Pur și simplu venea, strângea banii de donații și îi lăsa să își facă de cap. Și uite așa din preot de biserică a devenit supraveghetor al unui club de carte.

S-a început cu ceva agreat de toată lumea: cărțile lui Jules Verne. Nostalgice, fără a fi pătate de trauma de a fi fost lecturi obligatorii prin școală și de altfel chiar interesante. Au avut succes, veneau oameni ca să asculte în egală măsură, nu doar să citească.

Așa de populară s-a dovedit inițiativa încât s-a renunțat și la slujbe. Nu își mai aveau rostul și blocau aiurea timp ce ar fi putut fi folosit de cititori. Celelalte biserici au au urmat rapid modelul. Cum ar fi putut să sară peste ocazia de a atrage atâția donatori? Era împotriva firii!

Și uite așa, în câțiva ani, din coadașa Europei, România a ajuns fruntașă la cărțile citite pe cap de locuitor dar și la mersul la biserică.

Cine ar fi crezut cât e de simplu să reduci rata analfabetismului?