Cu scaun la cap
Unul dintre arhaismele care ar trebui să revină în limbajul uzual e cel al oamenilor cu scaun la cap. Pentru cei ce nu știu ce înseamnă, un om cu scaun la cap e un om chibzuit. Pentru cei ce nu știu ce înseamnă un om chibzuit atunci e semn că le lipsește scaunul.
Faza e că ne-am cam și pierdut expresiile care să denote o persoană inteligentă. S-au dus toate pe apa sâmbetei și au fost corupte sau cooptate de tot felul de dubioși. Bunăoară, dacă zici "deștept" te gândești mai degrabă la băieții deștepți din politică și energie, combinatorii care fac scheme pe seama altora. Nici "om cu școală" nu prea mai merge. Care școală, școala vieții, aia pe care o face toți băieții?
Până și "olimpic" și-a pierdut sensul, de când cu Nicușor. Aceleași persoane care se bat cu pumnul în piept când aud câte medalii au câștigat elevii la olimpiade îl folosesc ca o insultă când e vorba de izbândele intelectuale din tinerețe ale actualului președinte. Și atunci ce ne mai rămâne? Nu am face noi bine să scoatem frumușel scaunul din debara, să îl ștergem bine de praf și să îl așezăm la cap?
Problema mi se pare alta. Eu când aud de "om cu scaun la cap" mă gândesc fix la opusul expresiei, la un om cu mintea odihnită, lăsată să se lăfăie pe un șezlong în loc să fie pusă la treabă. Nu e "om cu adidași de alergare și haine sport" la cap, unde ar fi avut poate mai mult sens. Ceea ce mă pune un pic pe gânduri.
Dacă eu îmi pun astfel de întrebări retorice înseamnă că am scaun la cap, de prind astfel de dedesubturi, sau că am genul de scaun care îmi lasă mintea odihnită, să se gândească la toate prostiile astea?
