Consecințe

Când ești copil nu îți analizezi prietenii decât la alegerea coechipierilor pentru meciul de fotbal. Când ești copil nu te gândești la viitorul tău și al lor, la drumurile pe care le veți urma în viață, la ce veți ajunge fiecare. Nu, aceste lucruri le faci când te maturizezi. Inocența dispare și în locul celor care "stăteau în poartă" sau erau "atacanți" apar doar două categorii: cei care reușesc în viață și ratații.

Eu nu știam unde mă plasez. În funcție de pasa în care mă aflam oscilam în jurul unei călduțe stări de mijloc, nici prea jos, dar nici prea sus. Aveam doar două certitudini: prima era că, din fericire, nu mă aflam în grupul celor ratați, cu viețile distruse de alcool sau droguri. Cea de-a doua era că în grupul nostru de prieteni câștigătorul era clar Andrei.

Fascinat de mic de știință și cu o vizibilă afinitate față de matematică și fizică, dar și cu o pasiune față de filozofie tipică vechilor greci, ne-am fi așteptat cu toții să ajungă departe iar el nu ne-a dezamăgit. Ok, nu a devenit inginer la NASA, așa cum glumeam noi mereu, dar era fără doar și poate unul dintre cei mai aclamați și faimoși nou-veniți în domeniul mecanicii cuantice.

I-am urmărit cu interes ascensiunea fulminantă. Nu înțelegeam prea multe din munca sa dar nici măcar toți colegii săi nu puteau spune că o face. Intuiam însă că era ceva important. O căldură plăcută, caracteristică sentimentului de mândrie, ne încerca de fiecare dată când îi citeam numele în ziare și a continuat să o facă chiar și după ce am încetat să mai ținem legătura. Era doar unul dintre noi, chiar dacă distanțat de geniu. Era dovadă că iată, nu fusesem doar un grup de golani dacă puteam da lumii un potențial nou Einstein.

Am reînceput să comunicăm după ce am trecut amândoi de pragul psihologic de 30 de ani. Născuți în aceeași lună, am reluat legătura prin banalele urări de "la mulți ani!" și glumele tipice celor care "își schimbă prefixul", după care am continuat să mai discutăm sumar o dată la doua, trei săptămâni.

Tăcerea s-a așternut din nou peste noi după ce unul dintre colegii săi s-a sinucis, o tragedie care părea să îl fi marcat profund pe Andrei. Și poate că tăcerea ar fi fost una definitivă dacă întâmplarea nu ar fi făcut sa ne reîntâlnim în cele mai dubioase circumstanțe posibile.

Nu sunt genul care să călătorească dar atunci când munca ți-o cere, e greu să te opui. Dar ca să privesc jumătatea plină a paharului, am fost trimis fix în orașul în care lucra fostul meu prieten. Ce prilej ideal pentru o vizită surpriză, mi-am zis!

În mod normal e dificil să te întâlnești cu o persoană pe care nu ai mai văzut-o de mult fără să luați legătura în prealabil. Nu e ca și cum adresa sa ar fi pe toate gardurile, la pachet cu locul de muncă și orarul. Dar când amicul tău e un cercetător care își iubește meseria, lucrurile sunt mult mai simple: îl găsești la institut, în laborator.

Am luat un taxi, am coborât, am orbecăit puțin în jurul intrării iar paznicul nu a întârziat să apară.

"Îl caut pe Andrei. Andrei Vasilescu", i-am zis. Expresia de pe chipul acestuia s-a schimbat imediat ce am menționat numele.

Mi-a răspuns că Andrei nu mai lucrează acolo de luni bune. A ezitat să intre în detalii dar după un șir lung de insistențe, mele a cedat. Nu știu dacă m-a crezut atunci când am menționat că am copilărit împreună sau dacă pur și simplu se săturase de mine, dar mi-a mărturisit că fusese concediat din cauza unor probleme cu alcoolul, refuzând să divulge mai mult de atât.

Am rămas șocat. Andrei alcoolic? Era mai abstinent decât un călugăr, a fost singurul dintre noi care nu a fost prins deloc de acest viciu și ultima persoană despre care m-aș fi așteptat să aud că a cedat patimii băuturii.

Neștiind ce să cred, am rătăcit aiurea prin oraș timp de două ore după când am intrat la primul bar care mi-a ieșit în cale. Știu, nu e tocmai un gest inspirat după ce descoperi că un prieten a devenit alcoolic dar... aveam nevoie să îmi limpezesc gândurile.

Am intrat pregătit să cer un whiskey cu gheață și am primit în schimb o imagine șocantă: Andrei beat criță, la una dintre mese.

Era un dezastru. Nearanjat, nebărbierit, cu ochi roșii și injectați, cu haine motolite și pătate, arăta a om al străzii, nu a fizician renumit. Părea să mă recunoască după ce mi-am făcut curajul de a-l saluta dar nu am putut să scot mare lucru de la el. Am reușit însă să îl conving să îl duc acasă, după ce mi-a dezvăluit bâlbâindu-se adresa.

A trebuit să îl sprijin tot drumul. Urcatul și coborâtul din taxi au reprezentat o adevărată provocare, dar am avut norocul să scăpăm de povara scărilor: stătea la parter.

A adormit apoi instant, prăbușindu-se direct pe podea. Am încercat să îl mut dar fără succes. Am rămas și eu alături de el, cuibărindu-mă pe canapea. Știu, a fost urât din partea mea să mă auto-invit, dar era târziu iar eu eram obosit și, mai presus de toate, doream să îl prind treaz și să descopăr ce s-a întâmplat cu el.

Andrei era mândria noastră. Faptul că o persoană care pornise de jos, alături de noi, a putut lăsa o amprentă reală asupra omenirii, ne încălzea într-un mod ciudat. Și alții aveau prieteni care fie îmbogățiseră prin tot soiul de combinații dubioase, ba intraseră în politică, lipsiți de orice scrupule, de unde s-au adâncit în aceleași combinații ilegale. Dar despre Andrei al nostru se publicau știri reale, nu cancanuri stupide. Nu îi înțelegeam noi munca dar știam că însemna mult mai mult decât orice am fi putut noi face vreodată.

Părea să își amintească vag de noaptea trecută și de întâlnirea cu mine atunci când s-a trezit. L-am luat încet și cu zăhărelul și am reușit să îl conving să îmi povestească ce i s-a întâmplat.

-Mihai... colegul meu... cel care s-a sinucis... Mihai și cu mine lucram la un proiect foarte important., a început Andrei, cu emoție în glas.

Simțeam cum îi tremură vocea. Nu îi era deloc ușor, părea atât deprimat de moartea fostului său coleg dar, în același timp și într-un mod foarte paradoxal, părea și destul de detașat și de nepăsător, ca și cum nimic nu ar mai fi contat.

A încercat să îmi explice apoi la ce lucra, pe cât de bine a putut.

-Te-ai întrebat vreodată de ce în natură obiectele par să parcurgă cea mai mică distanță posibilă?

Nu am știut ce să îi răspund dar ceva îmi spunea că întrebarea fusese oricum una retorică.

-Studiam procesul fotosintezei. Știu, te gândești probabil că fizica mea cuantică nu are nici o legătură cu plantele, dar ai fi surprins. Știi cum funcționează fotosinteza?

-Nu prea..., i-am mărturisit jenat. Știam câte ceva de la orele de biologie, ceva legat de frunze și de lumina soarelui dar nu suficient pentru a îndrăzni să confirm.

-Vezi tu, a continuat Andrei, fotosinteza e un proces foarte misterios. Energia din razele solare e absorbită de plantă după care e transportată din moleculă în moleculă. La final, e transformată printr-un proces chimic în energie pe care planta o poate utiliza. Dar unde e misterul, pun pariu că te întrebi, nu?

În lipsa unui răspuns adecvat, am încuviințat sfios din cap, lăsându-l să își continue prelegerea.

-E un proces misterios pentru că nu ni-l putem explica pe deplin, e mult mai eficient decât ar trebui să fie. Cumva energia ajunge în centrul de reacție al plantei, cel care o transformă, urmând cea mai scurtă rută posibilă. Iar modul în care o face... Ai auzit de principiul superpoziției?

Nu am apucat să neg pentru că Andrei a continuat, ca și cum mi-ar fi citit gândurile

-Nu, normal că nu ai de unde să știi... E un fenomen cuantic prin care în cazul de față energia poate călători prin toate rutele posibile din plantă în același timp, alegând-o la final pe cea mai eficientă. Realitatea se pliază practic pe soluția ideală.

Făcu o scurtă pauză după care zâmbi. Chiar dacă doar pentru o clipă, era o schimbare plăcută și îmi reaminti de vechiul Andrei, cel care nu era un alcoolic...

-Să nu mă citezi, da? Dacă m-ar auzi foștii mei profesori acum, mi-ar retrage titlul de doctor, explicația mea e mai trasă de păr și mai forțată decât analogia pisicii lui Schrodinger...

Apoi chipul i se înnegri la loc.

-Studiam acest fenomen alături de Mihai. Încercam să vedem în ce alte contexte mai apare dar el nu a mai apucat să vadă rezultatele. Mi-am verificat și reverificat calculele de sute de ori, să știi. Nu mă înșel deși aș da orice să fi greșit. Aș da orice să nu am dreptate dar... orice aș încerca, rezultatele sunt mereu același...

Nu înțelegeam la ce rezultate se referă și cu atât mai puțin cum ajungi de la fotosinteză la alcoolism. Nu am insistat însă, l-am lăsat să îmi povestească în ritmul său, privindu-l însă cu mirare.

-Bănuiesc că vrei să știi despre ce rezultate e vorba, nu? Crede-mă, nu vrei să știi....

-Andrei..., am deschis într-un final gura. Andrei, ce s-a întâmplat? Te rog...

A oftat adânc după care mi-a întors spatele. Temător parcă să mă privească în față, mi-a mărturisit secretul din spatele schimbării sale radicale:

-Bogdan... totul e o iluzie, Bogdan. Totul e o iluzie... Nu există liberul arbitru, nu există libertatea de a alege, nu există posibilitatea reală de a-ți schimba viitorul. Totul e bătut deja în cuie.

S-a întors apoi cu fața spre mine. Cu o expresie greu de descifrat pe chip, a continuat să îmi explice:

-Toți suntem niște pioni insignifianți pe o tablă de joc cuantică. Fiecare gură de aur pe care o iei, fiecare pas pe care îl faci, fiecare decizie, totul e prestabilit. Ai trecut deja prin toate cazurile posibile, printr-o infinitudine de universuri paralel iar acțiunea ta e cea mai bună posibilă pentru tine. Orice ai face, nu poți mai mult de atât. Nu poți, înțelegi...? Ai făcut deja tot ce se putea iar acesta e apogeul tău...

A înghenucheat apoi plângând, spunându-mi printre suspine:

-A fost ideea mea, înțelegi? Eu l-am determinat pe Mihai să cerceteze acest fenomen alături de mine, înțelegi? Mihai a fost la un pas de a afla adevărul alături de mine, dar s-a sinucis înainte, înțelegi? Nu cred că l-a deprimat despărțirea de soție, așa cum s-a tot vechiculat, sunt convins, știu chiar că undeva, ceva din Mihai a trăit prin situația în care am descoperit amândoi acest teribil secret și a preferat să se sinucidă decât să îl descopere și să îl conștientizeze. Înțelegi? E vina mea... eu l-am ucis de fapt... înțelegi?

Nu îi înțelegeam prea bine blăjmăjelile cuantice dar citindu-i disperarea și durerea pe chip am înțeles de ce a recurs la băutură. Era chipul unui om răpus de demoni și ar fi făcut orice ca să uite.

Ca un laș i-am îndrugat câteva prostioare motivaționale pe care nu le credeam nici eu, l-am asigurat cu la fel de multă falsitate că totul va fi bine după care căutat un pretext să plec.

A fost o greșeală. M-am gândit mult la acele clipe, le-am retrăit în minte de mii de ori și aș fi dat orice să îl fi ajutat așa cum se cuvine. Să fi rămas alături de el, să îl sprijin.

M-am gândit de multe ori la asta și am ajuns să cred că a fost karma. Și am avut foarte mult timp la dispoziție să mă gândesc. Nu e ca și cum aș fi putut face altceva...

Când plecam de la Andrei, încercând să scap cât mai rapid de imaginea chinuită a chipului său, am fost lovit de o mașină. Paralizat de la gât în jos, da, am avut foarte mult timp să mă gândesc la diverse lucruri. Nu e ca și cum aș fi putut face altceva.

Și mă tot gândesc de ceva vreme... dacă Andrei avea dreptate? Dacă totul chiar e bătut în cuie și dacă coșmarul imobil în care mă aflu e situația cea mai fericită pentru mine? Singurul lucru la care nu vreau să mă gândesc e la ce mi s-ar fi putut întâmpla mai rău de atât.

Unele lucruri e mai bine să rămâne ascunse. E cea mai bună variantă posibilă.


Categorii
personal  |  opinii  |  recomandari de carte  |  avem multe pisici  |  otaku stuff  |  rants  |  aberatii