Champions

Era sâmbătă seară și căutam ceva lejer de vizionat pe fundal. Deschid Netflix-ul pentru inspirație și, ce să vezi, îmi face cu ochiul un film din lista celor vor fi scoase în curând de pe site: Champions.

Premiza? Pe gustul meu: un antrenor de baschet talentat dar antisocial e pedepsit de un judecător cu muncă în folosul comunității și trebuie să petreacă câteva luni antrenând o echipă de persoane cu dizabilități. Potențialul e acolo și pentru o comedie cu suflet dar și pentru genul de umor mai negru de care mulți se feresc. Bonus, în rolul principal e Woody Harrelson, un actor care nu m-a dezamăgit niciodată, iar Kaitlin Olsen, o altă actriță talentată și amuzantă, e în rol secundar.

Nu doar că nu am fost dezamăgit, dar filmul s-a ținut de cuvânt și a oferit tot ce a promis. Actorii cu dizabilități au fost decenți și și-au făcut treaba, chiar dacă pe alocuri se simte că nu pot mai mult. Iar umorul a fost ce trebuia să fie: nu s-au sfiit de la a arăta ciudățeniile pe care le au astfel de persoane dar și modul în care sunt la rândul lor ființe umane.

Într-adevăr, premiza e fumată și răsfumată de un car de ani iar filmul în sine e un remake al unui alt film spaniol dar în același timp e și genul de poveste pe care te bucuri să o revezi în altă formă.

Singurul minus e că personajul interpretat de Woody Harrelson se presupunea că e prea nesuferit, motiv pentru care era în continuu concediat în pofida talentului său, și totuși s-a adaptat fără probleme la noua situație, fără să fie la fel de nesuferit și cu noii lui elevi. Pe de altă parte, nici nu pot spune că regret că nu l-am văzut jignind persoane cu dizabilități (nici un om normal nu și-ar dori să vadă răutate gratuită).

Per total a fost un film bun, ba chiar foarte bun pe nișa lui și am apreciat faptul că au avut suficiente scene și plot-uri secundare cât să nu se simtă ca un film sportiv clișeic.