Cel mai neplăcut sentiment

Tramvaiul oprise în stație iar eu mai aveam de mers. Privind pe geam, mi se perindau pe sub ochii călătorii care tocmai coborau. Se îndreptau cu pași mărunți către trecerea de pietoni, încercând să înfrunte aglomerația.

Printre ei se afla un tip. Bărbat poate? Nu părea așa bătrân, avea cred sub 40 de ani. Purta haine normale, avea o tunsoare normală. Singurul lucru care îl scotea în evidență era greutatea.

Omul acela părea afundat într-un soi de armură densă. Carnea ieșea în exterior în spatele gâtului, echilibrând cumva burta proeminentă. Iar el mergea greu. Fiecare pas părea făcut gâfâind, picioarele mișcându-se într-un mod chinuitor.

Pentru el corpul nu era carapacea biologică ce îl ajuta să se miște și să se deplaseze. Nu, omul acela se mișca în pofida corpului său.

A fost o imagine care a rămas cu mine și încă mă bântuie. Nu pentru că era un tip gras ci pentru că părea prizonierul propriului corp.

Să te trezești închis, să adormi închis, să trăiești închis, fără repaos, cu inima obosită pompând din greu și plămânii suprasolicitați. Cel mai neplăcut sentiment cred că este să ai închisoarea la purtător.