Cand viata iti da lamai

Undeva prin gimnaziu am primit o tema mai inedita pentru ora de limba romana: trebuia sa facem un desen despre povestirea lui Emil Garleanu, “Caprioara”. Partea artistica nu ar fi contat chiar atat de mult, nefiind totusi pentru ora de desen, ceea ce urmarea sa vada doamna profesoara era modul in care urma sa transpunem ideea unei nuvele intr-o imagine.

Din rolul meu de “artistul clasei” si pe deasupra si o persoana cu oarecare veleitati literare, m-am simtit de doua ori mai presat sa fac un desen nu doar cat mai impresionant din punct de vedere grafic, cat si profund.

A fost una dintre rarele ocazii cand m-am dus acasa si am inceput sa imi fac temele din proprie initiativa, fara sa fiu presat de timp si, pe deasupra, mai eram si entuziasmat. Am scos o coala de bloc desen, mai groasa, care sa imi permita sa desenez in voie.

In mintea mea se perindau tot felul de scene, care mai de care mai pitoresti, cu un lup infiorator si o caprioara suava, aparandu-si cu darzenie puiutul, totul int-un decor plin de verdeata. Cu alte cuvinte, ceva depasea cu mult nivelul unei persoane obisnuite sa mazgaleasca monstri, luptatori, roboti si alte subiecte tipice unui baiat.

Dupa un frustrant sir de esecuri am gasit o solutie ce mi-a permis sa scap mult mai ieftin: urma sa fac doua ovaluri in mijlocul foii, care urmau sa reprezinte ochii caprioare, si sa desenez doar in acele zone bine delimitate (si mult mai mici) mergand pe ideea ca, vezi doamne, aceea ar fi fost povestea vazuta prin ochii ei de mama.

Pana aici toate bune si frumoase. Scapasem de problema umplerii unei intregi coli A4 dar m-am lovit de alta: nu reuseam cu nici un chip sa fac doi “ochi” egali. Fiind vorba de o forma ovala, nu as fi putut folosi un compas. In plus, incepusem sa raman fara coli iar guma de sters nu era chiar atat de eficienta.

Daca-i bal, bal sa fie!”, mi-am zis. Odata ce devii lenes, trebuie sa te lasi purtat de val si sa urmezi lenea pana capat. Trebuie sa fii lenes 100% si sa nu faci lucrurile doar pe jumatate! Asa ca am lasat un ochi mai mare si un ochi mai mic, fix cum au iesit din creion. Am gasit si scuza: urma sa fie “intentionat”, in ochiul mai mic sa fac lupul, iar in ochiul mai mare puiul de caprioara. Carevasazica era o metofora, care sa sugereze faptul ca grija mamei era mai mare pentru puiul ei, si il punea in prim plan. Cu alte cuvinte, o poveste tesuta cu ata alba, ca sa imi ascunda esecul.

Cand a sosit timpul sa imi prezint tema, am facut ceea ce face orice elev inteligent cand se simte cu musca pe caciula si cu lectia neinvatata: am inceput sa vorbesc primul! Profesorii sunt asemenea rechinilor, doar ca in loc de sange simt mirosul fricii de o nota mica si al lipsei de cunostinte. Dar daca prezinti rapid putinele informatii pe le cunosti, pe un ton increzator si nu ii lasi sa preia initiativa si sa puna ei intrebari, ai sanse sa scapi cu fata curata.

Drept urmare, am inceput sa ii explic metafora din spate, cum caprioara aproape ca ignora primejdia si cum in ultimele sale clipe, avea ochi (la propriu si la figurat) doar pentru pui. Doamna profesoara a fost foarte incantata si mi-a pus 10 pentru faza asta.

Dupa atatia ani am uitat de povestea caprioarei, am uitat si de faptul ca autorul a fost Emil Garleanu (m-am documentat putin pe Google inainte a scrie postul), am uitat daca a fost nuvela sau povestire… mai mult de atat, nici macar nu mai stiu cu certitudine care este diferenta intre nuvela si povestire. Am uitat, spre rusinea mea, si numele doamnei profesoare, desi am stimat-o si apreciat-o, atat ca pedagog, cat si ca persoana.

Ce n-am uitat insa a fost cum sa obtin ceva din nimic si sa profiti chiar si de dezavantaje.


Categorii
personal  |  opinii  |  recomandari de carte  |  avem multe pisici  |  otaku stuff  |  rants  |  aberatii