Ca la zoo

La spital, în secția de neurologie, într-un salon aproape gol stătea o doamnă foarte în vârstă. Era vizitată de două persoane, un domn și o doamnă.

La un moment dat, doamna scoate telefonul și îi face o poză pacientei. O asistentă o observă din salonul vecin și îi atrage atenția că nu are voie să facă fotografii într-o instituție publică și o roagă să șteargă poza.

Doamna ce face? Începe să comenteze. Păi ce, îi face poză rudei ei. Ce, nu are voie? Sunt șapte frați care vor să o vadă (nu, nu exagerez, așa am spus).

Asistenta a încheiat discuția că în starea în care este e cel mai bine să nu o vadă nimeni pe sărmana femeie și nu am putut să nu remarc contrastul dintre țărănismul fotografei (nu karen-ism cât prostie și entitlement idiot) și surprinzătorul calm și profesionalism al asistentei.

Pacienta nu părea tocmai ok. Chiar nu era de fotografiat. Eu dacă aș fi într-o astfel de ipostază nu mi-aș dori să mi se facă poză, să se pună pe grupul de WhatsApp al neamului. Cine își face griji pentru mine și vrea să mă vadă, e invitat să vină la spital.

Sigur, dacă m-aș simți bine, nu ar fi o idee rea un selfie încurajator, pe care să îl trimit eu familiei. Sau familia care mă vizitează să își facă un selfie cu mine, dacă mă simt bine, ca un mod de a sărbători asta și a împărtăși momentul cu cei dragi. Dar nu faci asta unui om care nici măcar nu e pe deplin conștient. Nu dacă îți pasă de demnitatea lui.

Unii oameni se cred la zoo. Facem poze animalelor și ne comportăm ca niște animale. Acesta e nivelul.

Maimuțe.