Așteptând moartea

În principiu, nea Vasile se cam săturase de toate. Ajunsese la venerabila vârstă de 90 de ani și deja îl durea cam tot ce poate să te doară, auzul și vederea nu mai erau cine știe ce și îi era clar că lucrurile se îndreptau doar spre mai rău. De citit, citise cam tot ce i-a plăcut, iar romanele noi nu mai reușeau să îl surprindă cu nimic, lucru valabil și pentru muzică sau filme. De jocuri nici nu se punea problema cu reflexele lui de nonagenar.

Ar mai fi putut, teoretic, să încerce să țintească spre și mai venerabila vârstă de 100 de ani. Nu multă lume se poate lăuda că a trăit un secol. Dar după cum spuneam, durerile erau dureri, simțurile tocite, iar corpul său funcționa ca un motor ce se mai învârte doar din reflex, pe câțiva aburi de benzină. Din punctul lui de vedere ar fi însemnat să mai petreacă încă un deceniu plictisit, ramolit, amorțit, anchilozat, chinuit, rablagit, damblagit și pentru ce? Așa că nea Vasile s-a hotărât că cel mai bun plan e să aștepte moartea, ca într-o piesă de teatru absurdă unde Godot nu e disponibil.

S-a îmbrăcat în hainele sale bune, și-a aranjat basca pe cap și s-a dus să o aștepte pe o bancă, în parc. Dacă tot e să aștepți, în natură e una dintre cele mai bune opțiuni. Mai auzi o păsărică, mai vezi vreun animăluț, oameni care se plimbă, iarbă care crește... Altfel trece timpul.

Prima zi, nimic. Mă rog, "nimic" fiind chestii generice care pot avea loc într-un parc. Poate chiar palpitante pentru alții (niște puștani s-au luat la bătaie, un bețiv a căzut în lac, un cuplu s-a despărțit într-un mod foarte public și foarte zgomotos), dar irelevante pentru un bătrân care își aștepta moartea și care oricum le văzuse deja pe toate, într-o formă sau alta.

A doua zi, la fel. A treia și a patra au urmat același ritm. Și pe măsură ce timpul trecea, răbdarea lui nea Vasile continua să se epuizeze. Sare peste rană, în sesiunile sale de vegetat în parc apucase deja să asiste la două alte morți: un tânăr care a făcut infarct (de la obezitatea accentuată sau de la vaccinul făcut în pandemie, în funcție de persoana întrebată) și un accident auto pe bulevardul de lângă. Urât din partea doamnei cu coasă, zici că îl ignorase în mod intenționat, deși trecuse prin zonă.

Vasile continua însă să se prezinte în fiecare zi, pe aceeași băncuță. Chiar și cu răbdarea la cote minime, ca un bătrân de 90 de ani acumulase mai multă decât un om obișnuit în toate aceste decenii. Altuia i-ar fi sărit țandăra de mult în timp ce experimentatul Vasile doar începea să se simtă iritat, era un mizilic pentru cineva ca el care așteptase inclusiv la cozi pentru stat la coadă. Și în timp ce ședea ca de obicei pe bancă, fu lovit de un vis profetic în timpul unei moțăieli sub soarele cald de vară.

-"Bă Vasile, mai vii mult în parcul ăsta?" se făcea că îi spunea moartea.

Făptura scheletică din fața sa, învăluită într-un soi de giulgiu negru, și cu o coasă în mână nu putea fi decât moartea, prin excludere. Ăia care tăiau iarba aveau uniformă verde și foloseau motocoasă.

-"Aici îmi erai, moțato?", începu Vasile să îi facă reproșuri. "Păi eu te aștept de atâta timp și tu te faci că nu mă vezi?"

-"Vasile", începu moartea să îi explice, "ca să mori, prin definiție, trebuie să trăiești înainte. Iar tu ai încetat să o faci în momentul în care ai hotărât să vii în acest parc în fiecare zi și să mă aștepți."

Și apoi bătrânul se trezi brusc din somn, ca trăsnit de fulger.

-"Ce-i cu rahatul ăsta pseudo-filozofic de zici că și l-a scos cineva din fund ca să aibă cu ce text să acompanieze pozele în chiloți puse pe Internet?", a început el să bombăne cu patos, așa cum numai un moș căruia nu îi mai pasă de nimic o poate face. "Ce sunt eu, zombie? Strigoi? Stafie? Un soi de relicvă doar pentru că stau în parc? Ce prostie de vis mai e și asta?"

Când a ajuns la 100 de ani, în pofida faptului că în fiecare zi venea în parc să își aștepte moartea, a început să ia serios în calcul faptul că poate visul nu fusese un simplu vis. Poate că moartea chiar comunicase cu el în încercarea de a-i transmite un mesaj. Așa că Vasile a făcut ceea ce ar fi făcut orice bătrân cu decenii de experiență în spate: s-a încăpățânat și a continuat să facă ca el, uite-așa, de-al dracu'.

S-a dus pe banca lui și a intrat în greva vieții. A refuzat să se mai miște de acolo și să mai bea sau să mănânce ceva. Evident că nu a rezistat nici măcar o zi acolo, forțele de ordine s-au mobilizat repede și l-au dus cu forța într-un azil. Dar nea Vasile și-a respectat principiile și a continuat să nu mănânce sau să bea, ci pur și simplu să existe în așteptarea morții.

Inițial a primit niște perfuzii, cât să nu fie acuzat personalul medical că nu a făcut nimic, apoi au uitat de el. A reintrat în centrul atenției după câteva luni când cineva a observat că există un bătrân care nu dă nici un semn că urmează să moară, în pofida faptului că refuza să aibă grijă de sine.

I-au făcut teste, l-au conectat la aparate, i s-a luat sânge și i s-au făcut analize, timp în care bătrânul încăpățânat a continuat să refuze să facă... orice. A continuat să fie studiat pentru descoperirea secretului aparentei lui nemuriri până când civilizația a intrat în inevitabilul colaps și nu a mai avut cine să îl bage în seamă.

Vasile ajunsese ca un fel de stafidă cu formă de om. A continuat să existe și să își aștepte moartea, într-un fel de stare de încăpățânato-hibernare timp în care planeta a continuat să se deterioreze, Soarele să se stingă, iar Universul să intre într-o stare de echilibru, cu totul înghețat într-o aparentă nemișcare eternă, de-a pururea și pentru totdeauna.

Undeva pe la un infinit de timp fără zece secunde, nea Vasile s-a trezit din senin și a scos pe gât un hârâit cum scot bătrânii ale căror organe nu mai funcționează, genul ăla de zgomot tipic de om bătrân. Din flegma lui guturală s-a iscat un val de unde care au tulburat liniștea universului, iar echilibrul cosmic a fost spart de un nou Big Bang.

Cu gestul lui puturos, mult-prea-bătrânul Vasile dădu practic naștere unui nou univers, bifând criteriul de "trăire" și i s-a permis într-un final să moară, la venerabila vârstă de naiba știe câți ani.