Apa trece

Bolovanii erau împrăștiați de-a lungul apei. Se considerau "stânci" și drept urmare stăteau semeți, împotrivându-se curenților.

Roși de ape și de timp, acoperiți cu tot soiul de licheni, insistau să rămână pe poziții. Erau încremeniți de acolo de atâta amar de vreme încât nici măcar nu își mai aminteau să fi existat vreodată în alt loc.

"Ce ți-e și cu apa asta...", mai comentau între ei, în timp ce râul se strecura agil printre ei.

"E neserioasă, nu ar putea să stea locului sub nici o formă. Se fâțâie de colo-colo de parcă nu ar avea nimic mai bun de făcut. Dar stai dom'le locului, cum stăm și noi!"

Celelalte pietre ar fi dat din cap în semn de încuviințare, dacă nu ar fi fost neclintite prin natura lor. Au aprobat însă în felul lor, de piatră, păstrându-și ființa complet nemișcată și stabilă.

Conservatoare din fire, priveau cu jind către bălțile din zonă. Din unghiul lor nu se vedea cât de murdară era apa stătută. Vedeau doar ce le convenea: apă puțină, nu o obscenitate de râu care nu se mai termina, împărțită în bălți mititele, de bun simț. Sigur, dispăreau când ieșea soarele și reapăreau la prima ploaie dar asta se întâmpla doar când nu te uitai la ele.

La polul apus aveai apa din râu. Mereu în mișcare, mereu în schimbare. Pornea din gaură de munte și se vărsa în mare, văzând, simțind și experimentând pe parcursul ei nenumărate peisaje, nenumărate animale și, bineînțeles, nenumărate dar mereu aceleași pietre.

Și bălțile urmau un circuit similar, dacă e să fim drepți, doar că mai rudimentar. Apa de acolo era absorbită în sol sau se evapora, ajungea în noi și la prima ploaie relua procesul. Tot un fel de schimbare, poate nu la fel de spectaculoasă dar nu mai puțin necesară.

În orice formă ai fi întâlnit-o, apa trecea și își schimba constant forma: lichidă, solidă, gazoasă. Nu avea cum altfel, asta îi era natura. Doar pietrele rămâneau. Rămâneau tot pietre.