Amar

Era o dată un om tare rău. Atât de crud, meschin și lacom încât toată lumea se întreba "Cum de nu-l mai înghite pământul odată?". Nu realizau că oameni răi erau peste tot, pe cât de lung și lat era pământul, iar acesta se săturase să-i tot înghită. Aveau un gust amar.

Cu timpul au început însă să-i observe indiferența și au încercat să se adapteze. Cei aproape de fluvii, mări și oceane au început să se roage de apă să înghită oamenii răi, dar și apa se săturase. Chiar și extrem de diluat, gustul lor era prea amar.

Alții au început să se roage de foc. "Arză-i-ar focul!", blestemau cu furie, dar și focul se săturase de oamenii răi. De la atâta amărăciune ardeau greu și scoteau un fum puturos tare.

Nici "Trăzni-te-ar fulgerul!" nu mai avea efect. Fulgerul se săturase să-i trăznească. Oamenii răi erau amari tare și de fiecare dată când îi lovea, amărăciunea lor urca spre nori, poluând cerurile.

Atât de răi erau unii oameni că natura nu mai vroia să aibă deloc de-a face cu ei. Nu-i mai primeau adâncurile iadului și cu siguranță nu aveau loc în ceruri. Scăpați de sub control, și-au răspândit otrava peste tot până când au ajuns și restul oamenilor amari și răi.

Amari și răi, nu s-au mai putut apoi înghiți unul pe altul. Dar au continuat cumva să se înmulțească până când pământul, apa, focul, fulgerul și natura ce îi înconjura, s-au transformat în amar și rău. Cu timpul, au încetat să-și mai observe defectele și o nouă normalitate s-a așternut peste toți și toate.

Până când a apărut un om tare rău. Atât de crud, meschin și lacom încât toată lumea se întreba "Cum de nu-l mai înghite pământul odată?"