¡Aceasta este o exclamație!
Nu poți judeca o carte după copertă și nici o întreagă populație pe baza câtorva cetățeni. Cu toate acestea pot spune că experiențele mele cu oameni din America Latină au fost mereu plăcute și par să fie persoane deschise, cu suflet cald. Nu stăpânesc mereu limba engleză foarte bine dar cu toate asta comunicarea în scris cu ei e mereu foarte clară dintr-un motiv foarte simplu: pun semnele de întrebare și exclamație și la începutul frazei!
De exemplu, acum când citiți aceste rânduri nu prea știți la ce să vă așteptați sau unde or să vă conducă ideile mele transpuse în cuvinte și dacă această frază va fi o exclamație sau o întrebare, așa e? v-am păcălit, era o exclamație! Dar hispanicii nu au problema asta.
În vremuri când marea majoritate a oamenilor nici nu știa ce sunt alea semne de punctuație și puțini știau să scrie sau să citească, pe la 1754, un învățat spaniol a propus să se folosească semnele de exclamație și întrebare inversate la începutul unei propoziții, ca să știi ce te așteaptă.
¡Aceasta este o exclamație, ați văzut "¡" și deja puteți presupune că mă adresez cititorilor cu patos și forță!
¿Ați înțeles rapid sistemul și deja știți că asta va fi o întrebare, așa e? (de data asta nu v-am mai păcălit).
Simplu și la obiect, comunicare clară și o evoluție atât de natură și de simplă a sistemului de scris încât celelalte societăți au decis probabil să o ignore din pizmă, roși de invidia faptului că nu s-au gândit ei primii la asta. Filozofi, academicieni cu diplome, scriitori consacrați ofticați de faptul că nu le-a venit lor ideea. Așa că au ignorat-o și acum batem pasul pe loc.
Măcar acum, în vremurile astea idioate, când comunicarea a involuat în emoji-uri, clipuri scurte pe Internet și gif-uri animate, poate decidem și noi ca civilizație să facem un pas înainte și să adoptăm acest sistem la scală globală. Să mai înscrie și "alfabetismul" un gol că prea șutează numai analfabeții la poartă.
¿Nu?
