28 Years Later

Mi-a plăcut 28 Days Later la vremea lui, nu îmi mai amintesc dacă am văzut sequel-ul (posibil că da...?) dar nu pot spune că am fost entuziasmat de vestea unui al treilea film în serie. Prietena mea a fost, în schimb, și cu o lipsă completă de entuziasm dar de dragul ei, ne-am mișcat fundurile la cinema în weekend. Dar pe cât de oribil a fost să merg la un cinematograf în 2025 pe atât de mult a reușit să mă impresioneze filmul. Am intrat în sală cu speranța de a nu fi plictisit și am ieșit așteptând cu nerăbdare sequel-ul.

După cum îi spune și titlul, cu 28 de ani în universul din film a avut loc o epidemie unde un virus a transformat practic oamenii într-un soi de zombies. Epidemia a fost oprită la nivel mondial dar Marea Britanie a fost pusă în carantină iar puținii supraviețuitori de acolo lăsați să se descurce pe cont propriu.

Pe o insuliță conectată la țărm de o fâșie îngustă de pământ traversabilă doar în anumite momente ale zilei își duce traiul o mică comunitate de britanici ce s-au adaptat la noua realitate. Printre ei se numără Spike, un puști de 12 ani, Jamie - tatăl lui (interpretat de Aaron Taylor-Johnson) și Isla - mama lui (interpretată de Jodie Comer).

Isla e bolnavă, nimeni nu știe exact ce are și nu se poate face nimic pentru ea. Dar după prima lui călătorie de inițiere dincolo de sat, Spike află că e posibil ca un fost doctor din trecut să fie încă în viață, unul care poate ar avea cum să îi ajute mama.

Ezit să intru mai mult în detalii, în condițiile în care eu unul am văzut filmul cu aproape zero detalii dincolo de actori. Pot spune că deși povestea în sine e poate una care urmează niște arhetipuri narative, personajele au fost toate umane și credibile. Nu mi s-a părut un protagonist versus antagonist, bine versus rău ci a fost o explorare a ceea ce înseamnă să fii om și cum ai reacționa o astfel de situație. Nici măcar așa-zișii "zombies", infectații din film, nu sunt simpli monștri.

Apoi, Alfie Williams, puștiul care l-a interpretat pe Spike, a fost într-adevăr de excepție. Copii-actor fie lasă de dorit, fie alunecă prea mult spre roluri foarte dramatice, genul de performanță pe care o apreciezi de la distanță și spui că da, da, a jucat foarte bine, dar tot o interpretare artistică este. Spike din film e însă foarte natural, e un copil care face greșeli de copil și uneori te enervează prin imaturitatea lui, dar cu care nu ai cum să nu empatizezi.

Bine, și Aaron-Taylor Johnson e excelent în rolul tatălui iubitor dar da, poate nu perfect, iar Jodie Comer e și ea de aplaudat în rolul mamei (nu îl mai pomenim pe Ralph Fiennes, care a fost de nerecunoscut în rolul doctorului) dar aceștia sunt actori consacrați, deci nici o surpriză acolo.

Spuneam mai devreme că mi s-a părut că filmul e despre ceea ce înseamnă să fii om și am apreciat asta prin natura personajelor. Ar fi fost ușor să aluneci în clișee și totul să fie bine-definit dar lucrurile sunt ușor imperfecte, la fel ca în viață. Monștrii nu sunt chiar monștri, Spike nu are dreptate dar poți să îi înțelegi deciziile, Jamie nu e un tată rău sau abuziv dar poți înțelege de ce relația cu fiul lui s-a deteriorat. E chiar ușor iritant prin cât de umane sunt personajele pentru că uneori ți-ai dori să fie mai clișeice, mai alb sau negru, ca să știi exact ce să simți.

Coloana sonoră a fost și ea excelentă, scenele bine regizate, cu momente pline de acțiune, de dramă dar și de umor iar povestea în sine poate fi considerată încheiată. Aștept sequel-ul, dar mai mult din cauza acelui "sequel hook" de la final și nu din cauză că au încheiat filmul într-un cliffhanger nesatisfăcător.