Viața lentă de la țară - VI

Azi am fost cavaler. Nu în armură ci în haine negre de alergat, nu strălucitoare ci pline de transpirație, dar am fost cavaler.

În timpul alergării de dimineață, în timp ce urcam spre Tohani, am observat în fața mea, la distanță, o doamnă ce tot întorcea capul în spate. M-am gândit că se asigură fie că nu vin mașini, fie că persoana care aleargă către ea nu are gânduri rele. Oi fi arătând eu a alergător și afară era lumină, dar eram și într-o zonă în care oamenii nu practică acest gen de sport.

Când am ajuns în dreptul ei, am aflat adevăratul motiv pentru care mă măsura din ochi. Cerându-și scuze că mă oprește din alergat și oferindu-se să grăbească pasul, m-a rugat să o însoțesc preț de o sută de metri. Mi-a explicat că la una dintre curțile din față era un câine mare și agresiv și spera ca în doi să putem traversa în siguranță.

În timp ce avansam cu pași mărunți, am pornit o mini-conversație. I-am mărturisit că, la rândul meu, alerg în panta respectivă până văd primul semn de câine sau de lătrat, moment în care mă întorc. Dar doamna nu avea aceeași libertate.

Trecea pe acolo zilnic, în drum spre muncă. Uneori câinele nu era, alteori mai treceau mașini care îl speriau și îi permiteau să avanseze. Zi de zi, același stres, iar acum era totuși început de primăvară și deci lumină afară.

Mi-a spus că a încercat să discute cu stăpânii, cu primăria, dar fără nici un rezultat. Am condus-o până într-o zonă sigură apoi ne-am văzut fiecare de drum. A fost un schimb echitabil, dumneai a câștigat siguranță iar eu un motiv pentru a mai umple o pagină virtuală pe blog.

Iar astăzi a avut noroc doamna. Nu a avut parte de câine agresiv și a dat peste încă o persoană care să o însoțească. Dar peste o săptămână, cine știe? Va mai găsi vreun cavaler?