Traumele copilăriei

Pe o parte treceam eu, plimbând cățelele. Pe cealaltă traversa un alai de prichindei, conduși de un puștan pe cât de rotofei, pe atât de zgomotos.

Era bombastic, dădea din mâini, cânta manele, dansa, toate cu o energie pe care doar un copil o poate avea. Ajungând în dreptul meu, încearcă să mă ia peste picior.

-"Ești de aceeași vârstă cu câinii?" mă întreabă el. Apoi repetă, văzând că e ignorat.

Mă uitam la el, la jumătatea aceea de om cu alură de mascotă Michelin, și la cât de încrezător putea să fie. Păi pe vremea mea nu comentai la adulți că ți-o luai.

Îmi amintesc cum mă întorceam de la școală cu autobuzul, undeva prin gimnaziu. Eram împreună cu un coleg de clasă iar hardughia, o ruginitură rablagită, se scutura în toate direcție și te zguduia la fiecare groapă. Eram copii, era aglomerat, nu ca acum când fiecare om are propria rablă cu care să creeze trafic, și nu aveam de ce să ne ținem.

La o groapă mai urât, Vali, colegul meu, se dezechilibrează și calcă accidental pe picior un om de lângă el. Ăla mârâie către el să fie mai atent sau îl pocnește. Băiatul încearcă dar, repet, aglomerație, rablă fără suspensii în care nu ai de ce să te ții și gropi pe drum. În câteva minute îl calcă iar, accidental. Și își ia o palmă de țăran peste cap de la ghiolban.

A rămas cu mine acel incident și nedreptatea lui. Nimeni nu s-a scandalizat, nimeni nu s-a sesizat. Să se întâmple asta în prezent, să vezi ce ar vui presa și social media. Jumătate s-ar ridica împotriva brutei, cealaltă jumătate ar începe să comenteze cum pe vremea lor puteai să lovești un copil fără să fie mare eveniment (tot brute).

Deci poate că nu e un lucru rău că în prezent copiilor nu le e frică de adulți. Sigur, că ar trebui să îi respecte prin prisma celor șapte ani de acasă și a faptului că trebuie să îi respecți pe cei din jurul tău, la modul general, e altă poveste.

Dar nu-i nimic, la direcția în care se îndreaptă societatea, sunt sigur că puștiul neobrăzat o să aibă parte de destule scatoalce.