Tot răul spre bine

Experiența mea cu alergarea nu a fost tocmai lipsită de peripeții. Am luat o creangă sănătoasă în frunte, când alergam cu ochii în telefon (s-a lăsat cu cucui) și o poartă în umăr pe care nu aș fi putut să o evit, dar cea mai spectaculoasă pățanie a avut loc chiar la începutul anului.

Am ieșit să alerg chiar în dimineața zilei de 1 ianuarie, așa cum îmi place. Orașul e aproape pustiu, parcul la fel. Ideal pentru alergat în liniște.

Și în timp ce îmi dădeam obișnuitele ture prin Carol, am început să urc panta șerpuită din stânga scărilor / monumentului. După ce aproape că terminasem de urcat, obosit ca după o pantă, scot telefonul și îmi pierd ochii în ecran.

Undeva, pe fundal, ceva intră cu viteză în mine, băgându-mi-se fix în picioare iar eu mă rostogolesc spectaculos în aer, făcând o tumbă de cascador. În timp ce încerc să mă ridic, să mă scutur și să mă dezmeticesc, văd și vinovatul: un vițel de câine cu chef de joacă.

Mi-am scos căștile din urechi numai bine ca să o văd pe stăpână fugind speriată spre mine. Doamna, o femeie pe la 50-60 de ani, mă întreba panicată dacă sunt bine, în timp ce își cerea scuze cu frecvența unei mașini de cusut.

Poate că m-aș fi enervat dacă potaia nu ar fi fost simpatică, un pui jucăuș în pofida dimensiunii, iar stăpâna nu ar fi fost vizibil afectată și plină de regrete. Se apropia săraca femeie de un atac de cord și riscam să cadă unul dar să moară altul. De înțeles, din exterior căzătura probabil a părut nasoală. M-am dat literalemente peste cap și am ajuns pe spate.

I-am mângâiat însă câinele pe creștet, m-am ridicat, i-am spus să fie liniștită și mi-am continuat alergarea. Cu excepția unor zgârieturi minore pe mână și a ceva praf pe haine, nu aveam nimic. De asemenea, deși mi se pare nesimțire să îți lași câinele liber în parc pot să îi înțeleg pe cei ce o fac atunci când parcul e destul de pustiu.

În plus, m-am ales cu ceva mult mai valoros: am căzut ca la carte.

Cu mâinile în față, protejându-mi capul, cu rostogolire înainte pentru amortizarea căderii și anularea inerției, m-am dus instinctiv așa cum trebuie ca să mă ridic teafăr. Poate data viitoare o să am mai multă viteză și o să risc o căzătură mult mai gravă, mă liniștește ideea că am ceva reflexe care or să reducă riscul de a mă duce cu fața în ciment, ca plăcinta.

Pentru că deh, asta e, nu poți evita accidente de genul oricât te-ai ferit. Dar măcar să înveți ceva din ele și să fii mai pregătit pe viitor.