Teoria "Nătăfleață" pentru para mălăiață

Într-un sat ca oricare altul, în niște vremuri învechite dar altfel ca oricare altele, trăia un tânar special. Ilie Nătăfleață nu era, după cum i-ar sugera numele, vreun soi de neisprăvit, ci avea una dintre cele mai agere minți pe care le-ai fi putut întâlni. De-ar fi trăit în zilele noastre, ar fi fost sigur niscaiva om de știință dar, născându-se când s-a născut, nu avea cine știe ce oportunități pentru asta. Dar un lucru tot îi plăcea să facă, îndemnat de la spate de creierii săi cei sprinteni: optimiza totul.

De îl trimitea maică-sa după apă la fântână, trebuia să găsească cel mai scurt drum, cel mai eficient mod de a căra apa sau cel mai puțin aglomerat moment al zilei. De îl punea să învârtă în mămăligă, calcula cât mai exact intervalul: nu se apuca să dea de-a valma cu făcălețul ci o făcea în mod regulat, din secunde calculate în secunde calculate, învârtind de un număr calculat de ori. Totul în numele eficienței.

Nu toți priveau cu ochi buni aceste practici. Pe atunci oamenii aveau atât de puțină carte încât nici măcar nu știau că ceea ce făcea Nătăfleață se numea "știință", darămite să îi mai și înțeleagă scopurile și nobila-i goană după eficiență. Nu, Nătăfleață era privit ca un copil ciudat dar care, dacă nu ar fi avut loc un anume incident, ar fi fost per total neremarcabil și uitat complet de negurile timpului.

Într-o toamnă ca la carte, neafectată încă de schimbările de climă, pe când trecea prin grădină, Ilie observă cum cade o pară coaptă din pom. Dacă era un măr, probabil ar fi descoperit el gravitația, înaintea lui Newton. Sau poate ar fi descoperit-o și cu para, de nu i-ar fi plăcut așa mult aceste fructe. Fiind însă mare iubitor de pere, lui Ilie îi trecu prin cap o altă idee de experiment științific.

Dacă ar analiza cu atenție momentul în care se coc perele, viteza vântului și locul unde aterizează, ar putea calcula cu exactitate poziția și clipa ideală pentru a se poziționa strategic la rădăcina copacului. Tot ce ar trebui să facă ar fi să țină gura deschisă și pac!, para ar fi venit singură. Era experimentul perfect: combina știința cu plăcerea!

Nu a fost în nici un caz ușor, nici chiar pentru un geniu de calibrul lui Nătăfleață. Trebuie să nu uităm că doar mintea lui era excepțională, în rest era un băiat tipic de la sat, din vremuri lipsite de tehnologie. Nu avea instrumente de măsură, nu avea instrumente de calcul. Până și hârtia era un lux pentru el.

A trebuit să abordeze problema băbește, cu multe observații și experimente practice, algoritmi euristici și simplă intuiție. Cu muncă și perseverență, într-un final a reușit. Cu o rată de succes de peste 90%, Ilie ajunsese capabil să prezică timpul și locul unde vor cădea perele. Ceea ce și aplică în practică atunci când văzu un fruct mare, perfect copt, pe cale de a se desprinde.

S-a așezat comod la baza pomului, și-a încrucișat brațele sub cap, a închis încrezător ochii, a deschis gura... și hap! Para a aterizat cu succes iar el a început să mestece bine-meritata pradă.

În timpul acesta, un habarnist ce se întâmpla să se plimbe prin zonă, incapabil să realizeze progresul științific ce îi trecea prin fața ochilor, exclamă fără fast:

-Uite, bă... pică pară mălăiață în gura lui Nătăfleață!

Și datorită puternicei puteri a rimei, așa rămase săracul băiat imortalizat în istorie.