Standarde

Cel mai dificil lucru la scris nu este să scrii ceva pe placul oamenilor. Deși acela pare scopul final, în realitate e cel mai simplu pas și nu e un factor decât pentru boți sau scriitori de duzină, genul care varsă pe foi, reale sau virtuale, vome de cuvinte menite să atragă atenția oamenilor sau a motoarelor de căutare. Un soi de junk-food literar, care nu are nici măcar calitatea de a fi gustos, ci e de fapt ca un furaj de vite.

Vrei să fii pe placul oamenilor? Pac! poți să scuipi manele sau șaorme virtuală pe bandă rulantă sau poți inventa vrute și nevrute pentru că sigur, sigur se găsește cineva care să fie dispus să își rupă câteva minute în viață. Arunci cuvinte pe pereți cum fac maimuțele cu rahatul în speranța că se va lipi ceva. De regulă chiar se lipește doar că, păstrând analogia precedentă... e rahat.

Nu, dificultatea reală constă în a scrie ceva care să îți placă ție și să îți satisfacă standardele personale. Chiar dacă scrii fără ambiții reale, fără un scop concret de a ajunge faimos, popular sau chiar citit (de alții, să ne înțelegem), obstacolul ești tu însuți.

Poți să fii ultimul om de pe planetă, unic supraviețuitor al cataclismului, și să scrii din imbecilitate, în loc să îți conservi energia pentru a găsi mâncare și apă. Și tot o să eziți, o să ștergi, o să editezi și o să reformulezi. Dacă mai e cumva vreun supraviețuitor pe undeva și în loc să te atace pentru hrană o să citească ce ai scris și o să strâmbe din nas? Dacă îți găsește misiva civilizația de gândaci mutanți inteligenți care ne va succede pe planetă sau o misiune de extratereștri care nu au nimic mai bun de făcut decât să analizeze scrieri aleatorii?

Perfecțiunea oricum nu o vei atinge niciodată. Nici un om serios nu a scris ceva și a zis "ok, asta e, e cel mai bun lucru din lume". Nu, maxim s-au oprit acolo, la unul sau două nivele peste "good enough", la un scuipat distanță de a fi mândru de ce a ieșit dar în continuare la kilometri depărtare de ceea ce și-ar fi dorit să iasă. Și atunci de ce să o faci?

Păi, cum să vă zic, e simplu. Maimuțele alea știu ele ceva iar înțelepciunea lor primordială nu ne-a părăsit nici la milenii de milenii după evoluție. Instinctiv, revenim la aruncatul cu rahat pe pereți în speranța că poate cineva va ignora culoarea și mirosul și va zice "hei, hai că nu e rea chestia asta". Căci prin efort direcționat cu intenție nu vom atinge niciodată perfecțiunea dar poate, poate ne va salva Fortuna.