Simptomul unei societăți eșuate

Am auzit la radio o știre deprimantă. Undeva, prin zona rurală din Moldova, un (fost?) director de școală era acuzat că i-ar fi trimis poze nud unei eleve minore, poze ce ar fi circulat ulterior printre grupurile elevilor.

Omul, o fosilă de 60 de ani, era atât de idiot și probabil obișnuit cu astfel de gesturi încât a crezut că ar fi o idee bună. Un interviu cu un individ cu o voce mascată destăinuia că nu e prima dată când "pedagogul" ar fi abuzat copii dar că pe vremea lui lucrurile ar fi fost mușamalizate pe principiul să nu te cerți cu primarul / poliția / cutărică. Tipic românesc, ce pot să zic, dar partea cu adevărat deprimantă a fost că omul se interesa dacă mai poate preda în continuare. Pic de jenă.

Ceva similar s-a întâmplat și cazul lui Alfred Bulai (cred că așa îl chema?), profesorul universitar acuzat de abuzuri de fostele studente. Acum, pot accepta că poate fi și o înscenare sau o răfuială între diverse interese, tipul fiind parcă implicat și prin politică. De dragul argumentului, pot accepta premiza. Dar când încep să apară mărturii după mărturii de la alte studente, argumentul pică.

Ori ăla chiar a fost un libidinos mizerabil, caz în care nu are ce căuta în învățământ, ori a reușit să antagonizeze un număr mare de foști elevi ce au fost dispuși să depună mărturie mincinoasă împotriva lui, caz în care nu are ce căuta în învățământ.

Și acest specimen tot cu gura mare a fost și încă este. Ba chiar încearcă să dea facultatea în judecată și se dorește reangajat. El și directorul pervers ce s-ar dori întors printre elevi până se liniștesc apele.

Într-o altă societate astfel de devianți fie s-ar fi autoexilat, fie ar fi fugit de frica linșajului, fie s-ar fi sinucis. Le-ar fi fost practic imposibil să mai continue să viețuiască alături de ceilalți oameni. În societatea noastră, în schimb? Nu pare că le ar fi jenă de situație și nu au nici cea mai mică intenție să se retragă. Iar asta... asta e sindromul unei societăți bolnave și eșuate.