Sacrificiu pentru un stomac de mâță

Slăbăturii nu i se spune degeaba slăbătură. Într-o casă plină de pisici durdulii e singura care încă mai are un soi de talie.

A avut de recuperat. A ajuns prima dată la noi după ce tatăl prietenei mele a uitat ușa deschisă. S-a dovedit ulterior că vânătoarea sa de mâțe evadate a avut un succes notabil: la numărătoare a ieșit cu una în plus.

După ce am hrănit-o bine și am lăsat-o să petreacă noaptea, am trimis-o înapoi pe drumul ei.

Povestea s-a repetat aproape identic și ne-am trezit iar cu ea pe cap după alte câteva zile. Dar dacă prima dată a fost un accident, a doua oară trebuia să fie un semn, nu? Drept urmare, pisici++.

Ieri ne-am întors hămesiți acasă. Cu stomacul gol, m-am pregătit să jertfesc niște cârnați apetisanți pe altarul foamei mele. I-am tăiat cu grija de care numai un bucătar nemâncat poate da dovadă, am pregătit și restul ingredientelor, după care m-am întors cu spatele preț de o secundă, cât să bag înapoi brânza în frigider.

Zvuști! pe masă, haț! cârnatul și dusă a fost! Ia pisica de unde nu e. Cărându-și glorioasa prada în bot, hoțomana căuta un loc în care să îl savureze în liniște. Iar eu, cu un cârnat în minus, ce era să fac?

Zic fie, treacă de la mine...

Poți lua pisica de pe stradă dar nu poți lua strada din pisică. Instinctul de felină nu doarme, ci stă la pândă, așteptând un cârnat nepăzit pentru a reintra în acțiune.

Am lăsat-o deci în pace. O consider contribuția mea pentru o nouă poreclă, cam începe oricum să se învechească "slăbătura".