S-a dus moșul

În ultimi anii, de fiecare dată când venea iarna Alex îmi spunea cu tristețe: "...nu cred că mai iese moșul din iarna asta". Și tot de fiecare dată moșul, Yume, câinele ei credincios, mai bifa un an.

Un bișon găsit pe stradă, Yume a fost arhetipul câinelui dedicat stăpânului sau, în cazul de față, stăpânei. Țin minte și acum când, într-un weekend la munte și cu câinele în brațe, Alex mi-a spus să mă prefac că o lovesc.

-...ok, am acceptat și după câteva clipe de ezitare am ridicat palma asupra ei.

-Grrr! a răspuns fără să ezite Yume. Grrrrrrrr!!, îi devenea din ce în ce mai serioasă amenințare pe măsură ce mâna mea continua să coboare.

Odată cu gestul meu agresiv au încetat și mârâielile sale de avertizare și am redevenit prieteni, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Câine de pază! De câteva kilograme, slăbănog și mai mic decât pisicile noastre grase, dar câine de pază.

Acum câțiva ani, în urma unei altercații cu buldogul francez, a rămas fără falca de jos. Nimeni nu a crezut că va supraviețui operației și anesteziei, dar a făcut-o. Nimeni nu a crezut că va mai trăi mult fără falcă, dar a făcut-o. În pofida tuturor, Yume a continuat să trăiască și să se descurce singur.

Când anul trecut l-am dus la veterinar în urma unui moment de slăbiciune, doctorița era convinsă că e hrănit cu pipeta. Nu îi venea să creadă că de fapt se hrănește singur. Orb, surd, și fără falcă, a ieșit cu rezultatele analizelor de invidiat și a mai dus-o multă vreme. Doar nu era să își lase stăpâna singură.

Yume era atât de ramolit și firav încât ar fi trebuit să plece de multă vreme dintre noi și totuși a rămas atât de ferm pe poziții încât în ochii noștri a devenit nemuritor. E zombie, glumeam noi pe seama sărmanei arătări, iar el continua să mișune prin cameră. Părea etern și încetasem să cred că va mai muri vreodată.

Dar noaptea trecută s-a dus. Cumsecade chiar și pe final, s-a dus când pământul udat de ploi era moale, făcându-ne o ultimă favoare.

Nu intră moșul în iarna asta dar măcar e într-un loc mai bun.