Răul cel mai mic

Să spui că editorul era entuziasmat ar fi însemnat să subestimezi situația. Avea în fața sa manuscrisul celui mai bun roman scris vreodată de un conațional.

În ultimii ani, meseria lui devenise una în care răsfoia plictisit fițuici scremute de tot soiul de pseudovedete sau filfizoni cu pretenții de oameni de cultură. Scormonea practic prin gunoaie în încercarea de a găsi ceva cât de cât prezentabil. Mai lua niște bani de la buget, mai tipărea o ciorbă regretabilă de cuvinte, mai vindea o mână de volume câtorva amețiți și viața mergea înainte. Editura se baza pe romanele străine traduse, nu pe ce se producea în țară. un fel de "timpul trece, leafa merge", oricât l-ar fi durut să recunoască. Dar nu și azi!

Azi avea în față nu doar un potențial roman românesc bun, avea un roman bun punct. Era convins că ar fi urmat să spargă toate recordurile de tiraj și, pentru prima dată, am fi avut pe cine să propunem la premiile Nobel pentru literatură care să fie chiar talentat și să aibă o șansă reală. Mai avea doar un hop micuț de trecut și spera să îl rezolve în următoarele minute. Anunțat de secretară că oaspetele său sosise, își făcut curaj.

-"Poftiți, domnule Blidariu, vă așteptam. Nici nu știți cât doream să vă cunosc."

În fața lui stătea Gherghinel Blidariu, autorul romanului.

-"Spuneți-mi Gherghinel, vă rog, să lăsăm formalitățile. Sunt foarte curios ce părere aveți de cartea mea.", se introduse acesta.

Prima parte era ușoară pentru editor, nici măcar nu trebuia să mintă.

-"Gherghinel, am citit manuscrisul și pot să spun că e cel mai bun pe care am avut onoarea să îl verific. Sunt convins că are toată șansele să rămână în istorie. Ar fi doar un detaliu minor de... ajustat."

Acum urma partea delicată. Trebuia să aibă mare grijă să nu jignească accidental autorul.

-"Personajele principale", continuă editorul, "foarte bine scrise de altfel, vă felicit pentru ele, au niște nume mai inedite. Nu e ceva rău cu asta dar credem că niște nume mai generice ar avea și mai mult succes la public. Poate un George Mihăiescu pentru el și Victoria Popa pentru ea? Ce părere aveți? Sunt doar propuneri, desigur."

În timp ce broboane de transpirație începură să i se scurgă pe frunte, privi plin de speranță spre autor, dar expresia de pe fața acestuia era indescifrabilă.

-"Dar ce e în neregulă cu Gherghinel Mămăligaru și Verginica Bostan?", îl întrebă pe editor. "Așa mă cheamă pe mine, iar Verginica e după numele soției."

-"Ah, nimic, nimic", răspunse în grabă editorul. "Sunt nume frumoase, autentice. Absolut nimic în neregulă, chiar foarte frumoase. Doar că, vedeți dumneavoastră, nu sunt așa des întâlnite și credem că unele mai generice ar avea mai multă priză la public. În fond, povestea e ceea care contează, nu? De Mihai Georgescu și Mihaela Ionescu ce spuneți? Ar fi o simetrie chiar, Mihai și Mihaela..."

De data asta expresia de pe chipul lui Gherghinel Blidariu era evidentă: un amestec egal de dezamăgire și furie.

-"Domnule... toată viața mea am citit despre Mihai, Mihaele, George, Alexandri, Andrei. Niciodată nu am am văzut vreun Gherghinel în vreo carte. Așa că am zis să scriu eu una iar numele noastre, al meu și al soției, să fie în prim plan. Deci nu se schimbă, nu e negociabilă partea asta."

Editorului îi era teamă de asta. Îl aștepta o decizie grea... pe de o parte avea șansa de a rămâne în istorie ca editorul a ceea ce urma să fie, cel mai probabil, cel mai bun roman românesc. Pe de alta, cu acele nume de personaje lucrurile nu aveau cum să fie simple.

Observând ezitarea de pe chipul acestuia, Gherghinel își începu pledoaria:

-"Haideți să nu ne pierdem în detalii. Asta cu numele e un trend, apar și dispar. Mai știți vreun copil numit Gruia sau Horia, de exemplu? Chiar și Ion, un nume tradițional și, aș îndrăzni, chintesențial, nu mai e popular în rândul noilor generații. Aduceți-vă aminte de ce a făcut Game of Thrones și de copiii născuți după care au primit nume precum Daeneris. Romanul meu are șansa să facă același lucru. Poate că pe viitor Gherghinel și Verginica vor deveni la fel de des întâlnite și nu vor mai părea atipice."

Și uite așa, orice urmă de ezitare dispăru din mintea editorului.

-"În acest caz, mă văd nevoit să vă refuz. Dar vă urez mult succes în continuare!"

După ce autorul îi părăsi camera trântind ușa după el, editorul își aprinsese relaxat o țigară.

Romanul urma să fie publicat eventual, nu își făcea iluzii. Era prea bun ca să fie oprit de numele personajelor. Și poate că nu el va fi cel care să îl publice la editura lui... dar nu urma nici să fie nici responsabil pentru un val de copii blestemați să îi cheme Gherghinel sau Verginica. Putea dormi liniștit cu alegerea sa.