Povestea omului cu burtă

Mulți oameni au trăit pe acest pământ. Unii mai grași, alții mai slabi, unii mai urâți, alții mai frumoși, unii mai proști, alții mai deștepți... ați prins ideea. Printre aceștia se număra și eroul nostru, fix undeva pe la mijloc, complet iremarcabil, exceptând un singur lucru. Sau mai bine zis... organ.

Deși departe de a fi obez, avea un burtoi care elimina orice șansă de a fi considerat în formă (exceptând-o pe cea de cerc). Își purta burta cu mândrie, aranjându-și strategic cureaua în jurul ei, fericit nevoie-mare de faptul că îi umbrea pantofii și că îl făcea să pară mai impunător. Era însă singurul care privea cu ochi buni acea protuberanță din zona mijlocului, drept pentru care își luă lumea în cap, în căutarea unor oameni care să îi aprecieze stomacul.

După perindările tradiționale peste mări și țări, a făcut un prim popas într-un sat locuit doar de oameni slabi. Spera ca burta sa să îi asigure o primire de rege, să fie regele sătul din țara flămânzilor, dar oamenii au râs de burtoiul său cel mare. Preferau să fie supli, nu burtoși.

Și-a continuat dezamăgit călătoria și până când a dat de alt sat.Aici locuitorii arătau de parca ar fi mâncat singuri hrana primilor. Obezi, cu șunci revărsându-se grețos și burdihane imense, nu i-au oferit nici ei o primire mai călduroasă eroului nostru. Cu burtica sa cea mică, părea un nehalit subțire. Nici gând să găsească aici apreciere.

Așa că a mers. A mers și a mers, peste alte mări și alte țări, peste oceane adânci și mulți înalți, până când a ajuns într-un sat locuit de oameni tare ciudați. Cu pielea întunecată și oase împletite în păr, l-au primit cu brațele deschise. I-au privit admirativ burta iar eroul nostru a simțit că a ajuns la destinație.

A fost condus apoi în urale și zâmbete către cazan. Și așa o ciorbă gustoasă a ieșit din el încât i s-a îndeplit visul. Burta sa a fost apreciată în sfârșit la adevărata valoare. Iar ore mai târzi, și pe abdomenele sătulilor săteni începuse să răsară câte un puișor de burtă.